Maramureşul este o zonă cu o spectaculoasă civilizaţie a lemnului. Aici prelucrarea lemnului a constituit – şi încă mai constituie – un mod de viaţă. S-a cioplit în lemn, s-a construit, s-a sculptat. Însă, omul simplu de la sat, maramureşeanul de bun simţ, nu şi-a tăiat niciodată haotic pădurea moştenită de la părinţi, ci cu grijă şi cu respect, tocmai pentru a-i asigura perpetuarea. A tăiat doar copacii mici, strâmbi, uscaţi, lăsând copacii semeţi să ducă pădurea mai departe. Copacii drepţi şi semeţi nu se tăiau decât cu parcimonie, atunci când îţi făceai o casă, când doreai să construieşti durabil.
Îmi amintesc de poveştile bunicilor mei, ale bătrânilor satului meu, de când eram copil. Bătrânii satului spuneau că – atunci când merg după lemne de foc în pădure – caută să taie lemnele cele mai strâmbe, cele mai slabe sau pe cele uscate. Aceasta tocmai din respect pentru pădure.
Depinde de noi, de fiecare ca aceste efecte nefaste să nu se mai producă. Trebuie să le îndepărtăm cauzele iar acest lucru se poate face printr-o strategie de mediu, prin programe şi proiecte concrete de regenerare a pădurii. Şi mai ales prin stoparea defrişărilor masive. Adică prin respectarea riguroasă a legii, prin pedepsirea celor care fură, taie şi măcelăresc pădurea, făcând din aceasta un mod de viaţă.
Lasa un raspuns