Dacă întrebăm pe cineva, unde este Centrul nou al orașului Baia Mare? – răspunsul este evaziv, Platoul, zona magazinului Maramureș, zona Parcului Central, Zona Sălii Sporturilor, mai încolo în zona Catedralei, dar după ședința de Consiliul Local în care a fost aprobat PUZ-ul din zona Sălii Sporturilor, tendința pare de a se restrânge zona sportivă, zona de desfășurare a Sărbătorii Castanelor, zona aleilor verzi, împingând zona spre aspect de cartier.
Centrul unui oraș, este centrul civic unde regăsim instituții de cultură, zone comerciale, zone de petrecere a timpului liber și instituții administrative, ceea ce în cazul orașului Baia Mare sunt dispersate pe o suprafață prea întinsă, de la Palatul Administrativ, până în la Catedrala Sfânta Treime, fapt pentru care este greu de definit un Centru Nou al orașului și greu de înțeles noua tendință a municipalității, oricât am dori: zone comerciale înghițite de Mall-uri amplasate în apropierea ieșirilor din oraș (fără acces cu mijloace de transport din toate zonele), instituții de cultură în paragină, zone verzi distruse de blocuri, aspectul străzilor modificate, construcții pe dealuri și s-ar putea continua. Un Centru Nou, pare că, de-abia mai există și este condamnat la desființare. Trist este și faptul că noile cartiere nu mai au o piațetă, un părculeț. Încotro Baia Mare?
”Vechiul” Centru Nou, zona dintre Palatul Administrativ – Platou – Cinema Dacia -Hotel Carpați – Casa de Cultură, avea cam tot ce definește un centru, însă cu timpul a fost extins, mai apoi, chiar mutat, acum reprezintă istorie, cu instituții de cultură degradate, nefuncționale, un platou lăsat în paragină, o zonă destul de pustie.
Am căutat în colecția de presă, pentru a afla, unde și când s-a greșit. Am găsit un articol foarte bun, apărut în ”Contemporanul”, în 10 septembrie 1976, semnat de Gheorghe Sasakiban, din care am aflat că existența unui Centru Nou a fost pus sub semnul întrebării, aproape cu 50 de ani în urmă.
Între proiecte şi fapte -Centrul nou al municipiului Baia Mare
”VIZITAREA municipiului Baia Mare îmi trezeşte, de fiecare dată, aceleaşi trei stări de cuget : întîi, admiraţia pentru remarcabila dezvoltare, într-un răstimp istoriceşte scurt, a aşezării (de la 20 000 la aproape 100 000 de locuitori, în trei decenii), ceea ce face ca ansamblurile noi să domine categoric, fără însă a sugera monotonia sau graba, ci desfășurînd bulevarde și piețe ample, animate dar aerisite, în a căror tramă, cheiurile Săsarului și dealurilor împădurite adaugă o seninătate cu totul aparte ; apoi, bucuria de a reîntîlni cîteva dintre cele mai izbutite edificii realizate la noi în ultima vreme, mai cu seamă sediul politicoadministrativ al judeţului Maramureş (autor : prof. arh. Mircea Alifanti, cum — lucru rar astăzi — se poate citi chiar pe frontispiciu) şi casa de cultură a sindicatelor (autor : prof. arh. Nicolae Porumbescu), soră bună cu cea din Suceava ; în fine, regretul că noul centru al oraşului, de mult prevăzut în schiţa de sistematizare şi aflat acum pe cale de a se întrupa, este lipsit tocmai de elementele cele mai reprezentative, amintite mai sus.
Rostul sistematizării este — printre altele — de a anticipa construcţia, asigurindu-i condiţiile cele mai bune cu putinţă. Or, din acest punct de vedere, la Baia Mare s-a petrecut un lucru ciudat, regretabil şi — din motive lesne de inteles — imposibil de remediat. Prin schiţa de sistematizare a oraşului se rezervase, la un moment dat, cum spuneam — pînă în dreptul Pieţei Unirii — un teren destinat viitorului centru. Trecerea anilor n-a făcut decît să confirme, în linii mari, această alegere astfel că, în prezent, ansamblul preconizat a început să prindă contururi reale.
Cu cîţiva ani în urmă, însă, cînd aici încă nu fusese săpat nici un şanţ, nu fusese turnată nici o fundaţie, edilii municipiului nu s-au putut să facă începutul. Un argument aveau, desigur : ar fi trebuit să pornească de la zero, de la есhiparea edilitară — ceea ce, aparent, scumpea investiţia şi complica lucrurile. Era însă o operaţie care, mai devreme sau mai tîrziu, tot ar fi fost întreprinsă (aşa cum, de altfel, s-a şi intîmplat).
În acea vreme s-au alocat fondurile necesare pentru construirea sediului politico-administrativ, a casei de cultură, a unui impunător hotel, a unui cinematograf modern — dotări de importanţă orăşenească, întru totul îndreptăţite să ocupe amplasamente în proiectatul centru nou unde, împreună cu altele, ar fi putut alcătui un ansamblu plin de interes, veritabil nucleu polarizator al vieţii civice din întreaga urbe. Dar n-a fost aşa.
De fiecare dată s-a găsit un alt amplasament, cu anumite avantaje de moment (in primul rind, sub aspectul racordării la reţele edilitare existente sau apropiate), astfel incit pe de o parte aşezarea noilor edificii in raport cu structura spaţială a oraşului era oarecum arbitrară, întimplătoare, iar pe de altă parte aria destinată centrului nou rămînea pustie. Desigur, s-a făcut cît mai mult pentru a pune în valoare fiecare proiect : hotelul si cinematograful, flancînd pe cele două maluri rîul, beneficiază de un cadru natural favorabil ; casa de cultură susţine un spectaculos cap de perspectivă proiectat pe fundalul dealurilor (deşi vederea uşor descendentă n-o serveşte) ; sediul politico-administrativ, construcţie remarcabilă ca volume, siluetă, finisaje, dispune de o piaţetă prin care monumentalitatea îi este subliniată (insuficientă pentru a găzdui marile întruniri cetăţeneşti şi lipsind, totuşi, edificiu, de suita vederilor mai depărtate pe care le-ar meritat şi potenţal cu prisosinţă).
Acum, în sfîrşit, se croieşte noul centru : au fost înălţate magazinele şi sediul telefoanelor din Piaţa Unirii, sala sporturilor şi piscina olimpică ; a fost aprobată realizarea unui magazin universal, a unui liceu cu profil sportiv, a unui cinematograf ; proiectul mai prevede un hotel, un club, un magazin de mobilă şi amplasamente rezervate pentru o sală de spectacole, alte dotări culturale ; nu departe se va dezvolta o zonă de agrement, împreună cu cele 8 000 apartamente cuprinse în blocurile de locuinţe, ansamblul va ocupa 80 hectare şi va dispune de 37 000 mp suprafaţă comercială. 4 250 locuri în şcoli. 900 locuri în creşe şi grădiniţe. Evident, sunt date impresionante ; cu toate acestea, centrul nou al municipiului — văduvit de cele mai importante edificii cărora, cum am arătat, li s-au fixat alte amplasamente — cu greu va mai putea atinge strălucirea ori interesul civic presupuse de un spaţiu urban de primă importanţă.
Cele petrecute cu centrul din Baia Mare oferă un bun subiect de meditaţie pentru edilii de aici si de prin alte părţi. Ştiinţa sistematizării este utilă tocmai prin aceea că permite o anticipare — dar numai în măsura concordanței între proiecte şi fapte.”
Un alt articol drăguț, care mi-a stârnit interesul, a apărut în ”Familia” pe 1 octombrie 1965, pe vremea când gara orașului se afla în zona vechiului magazin ”Așchiuță”, iar coborând din tren te surprindeau blocurile cu opere de artă. Unele dintre ele au dăinuit până în zilele noatre, altele au fost distruse odată cu reabilitarea clădirilor.
ORAȘUL și ARTA – Baia Mare
”De fapt există două orașe Baia Mare. Chiar și în vorbirea curentă localnicii spun: „orașul nou“ și „orașul vechi“, „centrul nou“ și „centrul vechi”. Crescînd zi de zi orașul nou se constituie intr-un ansamblu urbanistic modern, armonios. Liniile sale drepte reprezintă o replică, de pe pozițiile raționalului și bunului gust, dată vechiului oraș, a cărui rețea de străzi a fost trasată parcă cu florarul. într-un asemenea context, grija organelor locale pentru completarea noii urbanistici cu lucrări de artă monumentală nu poate fi decit salutară. De altfel e și normal să fie așa într-un oraș în care există o veche tradiție a artelor plastice, locul de activitate al unor prețuiți maeștri și a numeroase elemente tinere de certă valoare.
De cum părăsește gara orașului, noul sosit in Baia Mare este intimpinat de două lucrări de artă monumentală așezate pe pereții a două blocuri învecinate. „Mina” apreciatului artist Paul Erdős este evidentă într-o lucrare de grafică monumentală, reluare — ca manieră artistică și inspirație tematică — a cunoscutelor sale grafii. Din păcate lucrarea dă semne de degradare, deși nu sunt decit trei ani de cînd a fost executată. Cam prematură această degradare, denotînd o insuficientă grijă pentru calitatea execuției. Fiind vorba de lucrări care presupun cheltuieli serioase și care sînt menite să trăiască tot atut cit și clădirea pe care sînt puse, se cuvine o execuție tehnică ireproșabilă. In imediata vecinătate se află un mozaic realizat de Zoltán Bitay. Ca factură, lucrarea aparține unui stadiu depășit de evoluția artelor noastre plastice. O anumită notă declamatorie, exterioară, caracterizează această lucrare, asemănîndu-se mai mult cu un afiș nu de cea mai bună calitate. Recent arta monumentală băimăreană s-a îmbogățit cu o piesă remarcabilă din toate punctele de vedere. 
Este vorba de compoziția „Muzica”, executată de tînărul artist Traian Hrișcă pe un perete interior al restaurantului „București”. Cultivînd tradițiile folclorice, procedînd la o delicată stilizare a formelor și filtrare a culorilor, mozaicul lui Traian Hrișcă se prezintă ca o deplină reușită a genului. Fără îndoială, o asemenea operă va exercita o influență binefăcătoare asupra gustului public și stabilește un etalon valoric pentru aprecierea viitoarelor lucrări, care se anunță destul de numeroase. De altfel, trei blocuri, deja locuite, au spații rezervate amplasării unor lucrări aflate la ora actuală in execuție.
Rezultă din toate acestea o atenție demnă de laudă ce se acordă la Baia Mare artei monumentale, parte componentă a ansamblului urbanistic. Faptul că încă din proiect se prevede locul operelor de artă creează posibilitatea coordonării activității artiștilor și constituie premiza realizării unor lucrări de valoare.” semnat de D. Chirilă.
Lasa un raspuns