Populism, complicități și regresul democratic

Populism, complicități și regresul democratic

Dacă ne uităm la ce se întâmplă în planul societăţii, în planul democraţiei, vedem că „regimul Băsescu” – folosesc această sintagmă pentru a descrie un fenomen politic, nu neapărat cu raportare la persoană – a însemnat o schimbare fundamentală pentru ultimii 20 de ani. Democraţia, aşa cum s-a construit ea în România, se baza pe un tip de reguli, limitări și autolimitări, care chiar dacă nu erau formalizate juridic, în Constituţie, în acte normative, erau acceptate consensual de Putere şi Opoziţie. Atât Puterea, cât şi Opoziţia acceptau că aceste „granițe” nu pot fi încălcate.
De pildă nici un om normal la cap nu şi-ar fi putut imagina că ceea ce scrie în Constituţie legat de desemnarea primului-ministru poate fi citit şi în maniera în care Traian Băsescu a făcut-o, spunând că dacă nu e partid şi partidul nu deţine 50% plus unul din voturi, nu va desemna primul-ministru din partea unei formațiuni care a câștigat alegerile. Nu contează cu cât, cu 32%, cu 41% sau cu 51%. Logica democratică spune că prima desemnare revine acelei forțe politice care a obșinut numărul cel mai mare de voturi. Așa se întâmplă peste tot în lume.
Nimeni nu şi-ar fi închipuit, până la acest regim, că se poate pune în discuție un anumit algoritm de repartizare a funcţiilor în organismele subordonate Parlamentului, algoritm pluralist, care garantează reprezentarea tuturor opțiunilor politice pe termen mediu și lung. Era cumva o înţelegere tacită asupra acestui mecanism, fie că vorbim de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,de Curtea de Conturi, de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi de toate celelalte organisme. Iată că acest lucru s-a întâmplat sub majoritatea PD, iar colegilor noştri, am înţeles, la discuţia despre Curtea de Conturi, li s-a spus verde în faţă că: „Fiind şase locuri, noi luăm cinci, voi luaţi unul, că aşa vrem noi”. Şi până la urmă pediștii au luat toate locurile la Curtea de Conturi.
Nimeni nu și-a permis utilizarea la acest nivel a instituțiilor de forță – Parchet, DNA, ANAF – ca instrument politic, cum se întâmplă acum.
Nimeni nu și-ar fi permis să modifice Regulamentul celor două Camere ale Parlamentului pentru a crea unui partid, născut cum s-a născut – și Alianța pentru România, de exemplu, a fost o disidență din PDSR-ul de atunci – statutul de partid parlamentar, pe care îl are astăzi UNPR-ul, care deține funcții Biroul Permanent de la Cameră, în Biroul Permanent la Senat, cu sprijinul Curții Constituționale, dar fără să fi participat în alegeri.
Și exemplele acestor încălcări ale înțelegerii democratice ar putea continua: de pildă cu instituirea principiului „alegem până iese cine trebuie”, dacă nu reușim să trecem o lege o dăm la adoptare tacită, dacă nu reușim să trecem de Parlament, mergem la asumarea răspunderii guvernului. Aceasta este „moștenirea lui Traian Băsescu”. Regula de bază în România a devenit „Așa vrem noi!”, că suntem o majoritate. Această regulă va influența și ipotezele politice în eventualitatea în care USL-ul câștigă, pentru că modelul băsescian de exercițiu al puterii, bazat pe ideea că se poate orice și oricum, poate fi tentant și pentru mulți dintre militanții noștri, că sunt de la PNL sau de la PSD. Aici va fi testul de rezistență pentru cei care vor fi liderii acestei construcții: să reziste unei enorme presiuni, care va veni din partea militanților, hăituiți, alergați cu ANAF-ul, cu Garda și să încerce să restabilească – aceasta este miza unei viitoare guvernări – echilibrul și limitele care trebuie să existe în funcționarea sistemului democratic.
De ce am ajuns aici? Eu cred că nu doar datorită pediștilor, ci și cu sprijinul celorlalte partide care s-au antrenat în această competiție a populismului. Toți știam că votul uninominal este o prostie și că el nu va duce nici la o creștere a calității actului parlamentar și că, dimpotrivă, va prezenta un număr de riscuri, inclusiv amplificarea exponențială a corupției electorale și a costurilor de campanie. Și în ciuda acestor argumente, în această competiție a populismului am strigat cu toții cât mai tare că vrem ca poporul să-și aleagă oameni, nu liste.
Pe lângă această competiție a populismului a existat și o foarte mare doză de complicitate în anumite chestiuni. Este vina noastră, a tuturor partidelor, că am acceptat ca Autoritatea Electorală Permanentă să fie un fel de institut de studii, nu un organism eficient care constată și ia măsuri. Că am acceptat ca legislația electorală să fie oarecum permisivă gândindu-ne că sunt zone în care, nu-i așa, lasă că ne vom descurca mai bine cu banii. Este cunoscută expresia lui Victor Ponta că „la ei sistemul a funcționat mai bine”, care într-un fel atunci rezuma o realitate.
Complicitatea ne-a făcut să acceptăm și alte chestiuni în care consideram că avem interese. De pildă, introducerea alegerii uninominale la președinții Consiliilor Județene, care nu avea nicio justificare administrativă şi într-un singur tur. Acum am acceptat ca și primarii să fie aleși tot dintr-un singur tur pentru că ne-au spus colegi: „Domnule, dar primarii de la mine din județ, de care eu depind, ei vor să fie aleși dintr-un singur tur”.
Şi prin aceste cedări, prin acest tip de complicități, iată ne ducem spre o zonă în care vorbim într-adevăr de o democrație de fațadă, dar la care, din păcate, am contribuit, sigur nu în măsura lui Traian Băsescu.
Și de aici consider că rezultă a doua provocare pentru Uniunea Social Liberală, anume de a fi consecventă anumitor principii și viziuni despre organizarea statului și de a nu le abandona de dragul faptului că luna aceasta în sondaje vom mai câștiga 3% sau vom mai pierde.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.