CUVINTE CU MINTE | ”Numaidebine”[autor: Narcisa Chișiu]

Mă gândeam într-o zi la provocarea, pentru mine, în calitate de jurnalist , să scriu ”numai de bine” . ”Numaidebine” într-o lume în care „totul pare că merge mai mult spre rău”, e ceva aproape utopic. M-am tot gândit și răzgândit. Cum să scrii, tu jurnalist, numai de bine, tocmai tu, care ai misiunea de a fi „câinele de pază” al societății, „tu” care trebuie să supraveghezi bunul mers al lucrurilor și să sesizezi ce nu merge bine. Să pui degetul pe rană și să scornești după antidotul unei boli a societății, ce nu e accesibil omului de rând. Teamă de a nu fi blamată pentru lipsa de spirit critic și lipsa de adoptarea a unei atitudini proactive și vigilente, m-a pus pe gânduri. Apoi, m-am hotărât. Da, poate tocmai aceste argumente susțin și cauza mea. Poate tocmai acum e „bine”să scriem și de bine și de ce nu, „numaidebine”. 

O primă sarcină de serviciu, imediat după absolvirea Facultății de Jurnalism(angajată fiind într-o instituție de cultură din Sighet) a fost sortarea ziarelor din colecția instituției respective, în vederea selectării unor anumite articole. Am avut astfel șansa să descopăr multe informații despre contextul local, trecut și prezent, dar am descoperit atunci și un om fain, interesant și misterios în felul său, pe regretatul Johnny Popescu. Mi-a plăcut la el că scria articole de bine, aș putea spune chiar numai de bine, la vremea aceea. În ce sens? Am regăsit în paginile ziarelor locale de atunci, articole scrise de Johnny despre evenimente sportive și culturale din oraș, promovarea sau evocarea unor personalități locale, redarea unor evenimente într-un mod optimist. Îi plăcea să scrie în special despre copiii sau tinerii care au marcat rezultate notabile la nivel școlar, sportiv etc. Scria despre locuri ce au fost o dată un reper al zonei. Da, scria de bine, în mare parte. Cu momente de satiră și fină ironie a venit mai tarziu, mai mult pe linie radiofonică. Am învățat atunci de la el, că oricâtă viziune critică și analitică ți-ar măcina sufletul de tânăr jurnalist și oricât te-ar îndemna condeiul să sesizezi ce nu merge bine, e atât de important și frumos, să scrii și de bine.

Într-un interviu realizat recent cu Monica Dinu (bucureșteancă de origine), consultant în scrierea de proiecte europene, specialist în găsirea de soluții optime de finanțare, după o experiență de câțiva ani pe implementarea de proiecte în Sighet și în Maramureș, spunea că oamenii din Maramureș sunt foarte resemnați, blazați, nu prea cred în schimbări în bine, dar cred mult în schimbări în rău.  Asta spune multe despre noi și poate motiva misiunea jurnalistului de a scrie de bine.

În urma unui sondaj de tip focus grup făcut public în volumul ”Ziarul local”(Cum să scrii pentru publicația unei comunități), de Jock Lauterer, unul dintre motivele pentru care publicul consideră ziarele incorecte este motivul că acestea conferă ”timp și spațiu insuficiente pentru ”știrile bune”, Vrem să știm când ceva se întâmplă rău, dar vrem să știm că se întâmplă și ceva bun sau că ceva merge cum trebuie. Dacă nu ne informați despre ambele aspecte, asta înseamnă că ne transmiteți doar jumătate din ceea ce se petrece în comunitate”, era mesajul cetățenilor, surprins prin acest sondaj.

Reportajul a fost mereu genul meu publicistic preferat. Îmi plac reportajele bune, urmăresc cu drag documentarele de calitate, discursurile unor oameni cu o anumită prestanță, care știu să acorde prioritate lucrurilor de valoare din viața lor, au viziuni optimiste, constructive, dar și mesajele profunde, emoționante uneori, ale unor oameni simpli, hărăziți cu înțelepciune.

Nu spun că nu trebuie să existe critică, e ca și cum am avea pretenția să existe ”binele”, fără ”rău”, ceea ce e practic, imposibil.  Dar critica trebuie să fie constructivă, generatoare de lucruri bune.

.Basmele copilăriei ne-au învățat că de regulă „Binele învinge răul”. Încercând să ne păstrăm optimismul, o dată ce timpul ne-a format, ne-am încurajat cu vorbe precum”tot de bine s-avem parte”. Experiența ne-a călit, dar am rămas optimiști, „în tot răul e și-un bine”. Dacă totuși, „răul” e cel fără de care”binele” nu ar există, ” binele” prinde valoare doar dacă-l înzestrăm cu putere și-i recunoaștem meritele. Să-i acordăm, așadar, Putere „Binelui”!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.