Un blestem vechi de sute de ani îi bântuie pe localnicii unui sat din Maramureş

Un blestem vechi de sute de ani îi bântuie pe localnicii unui sat din Maramureş. “Prin şapte ape mari şi şapte focuri” ar trebui să treacă oamenii cu frica lui Dumnezeu din Boiereni. Trei călugări le-au aruncat acestea vorbe în urmă cu mai bine de 300 de ani, atunci când sătenii au furat tot ce au găsit într-o mănăstire arsă în război. În plus, “niciun stejar nu va mai creşte în pădurile din zonă, până când nu se va construi o altă mănăstire în locul celei distruse.”
     Daca treci prin satul Boiereni din Maramureş ai impresia că întreaga aşezare s-a transformat într-un lăcaş de cult. Şi asta pentru că la fiecare pas găseşti câte un mic altar închinat Divinităţii. Sătenii au frica lui Dumnezeu pentru ca sunt convinşi că satul lor a fost blestemat de trei călugări în anul 1700. Localnicii ştiu de la moşii şi strămoşii lor că într-o vreme de mare foamete, ce se abătuse peste ţinuturilor acestea, călugării au plecat în lume să caute cele necesare traiului, urmând să se întoarcă înapoi cu proviziile adunate. Dar în timp ce ei erau plecaţi, sătenii, îndemnaţi de habsburgi au prădat obştea monahală, au furat tot ce era de preţ şi, la sfârşit, au dat şi foc mănăstirii. Când s-au întors, călugării au privit cu multă durere şi lacrimi biserica şi chiliile lor arse şi au hotărât să plece din acel loc cu oameni atât de haini la suflet. Pe vârful unui deal s-au uitat asupra satului şi au rostit blestemul ca satul acela, Boiereni, să ardă de şapte ori şi să fie luat de puhoaie de ape de tot atâtea ori. Blestemul mai spunea ca în pădurile din jur să nu mai crească niciun stejar din care oamenii să poată construi ceva. Au mai adăugat că aşa se va întâmpla până când vor construi altă mănăstire în locul celei incendiate. Adevărul istoric se pare că este însă altul: tunurile generalului Bucov, în secolul al XVIII-lea, au dărâmat aproape toate mănăstirile din Transilvania şi este posibil ca focul să fi fost pus de trupele generalului Bukov. Biserica actuală este construită în anii comunismului pe locul celei vechi, din lemn, pe temelie de piatră, în vremea preotului Emil Man, la construcţie contribuind toţi locuitorii satului de atunci. Oamenii s-au speriat de blestemul călugărilor, mai ales că, până acum, s-a întâmplat ca satul lor să fie ars de trei ori, iar de două ori să se abată potop mare asupra lor, potop ce se potolea dincolo de zarea satului. Localnicii au început de mult timp să se roage şi să ţină post aspru în fiecare vineri. Au prins şi mai mult să se gândească să repare greşelile strămoşilor, mai ales că timp de două secole niciun stejar n-a crescut în pădurea de lângă sat.
    Prin 1904, sătenii şi preotul Ilie Bud au pus o cruce mare între dealuri, cam pe locul fostei mănăstiri, pe care este inscripţionat: „Rogă-te şi lucră”, dar blestemul tot nu s-a stins. Până într-o zi, când un credincios a donat un teren pentru a se ridica mănăstirea. Oamenii au fost sfătuiţi de stareţul Mănăstirii Rohia, pe atunci chiar Prea Sfinţitul Justinian, şi au început lucrul la mănăstire.
    Mănăstirea de astăzi a fost restaurată în anul 2004, cu puţine adăugiri, respectiv turnul maramureşean
 Oamenii din zonă vorbesc şi acum cu teamă despre cele întâmplate, semn că sunt conştienţi de faptul că în orice moment blestemul călugărilor ar putea lovi din nou. Prin faptul că oamenii merg la slujbe este o dovadă că se încearcă o împăcare dintre trecut şi prezent.