Ca în fiecare an, pe data de 29 aprile este marcată Ziua Veteranilor de Război. În Sighetu Marmaţiei mai există un singur veteran de război. Se apropie de un secol de viaţă, însă îşi duce zilele plin de entuziasm şi de dorinţa de a trăi alături de familie. La o simplă privire, Vasile Batin pare un vârstnic care nu îşi arată venerabila vârstă de 92 de ani, deşi vremurile aspre prin care a trecut i-au rămas în suflet ca o cicatrice. Şi acum îşi amintește de vremea când a mers la oaste și de momentul în care el și camarazii săi au fost înştiinţaţi de faptul că vor porni la război.
„Nu am nici un coleg în oraş, nici din cei care au fost veterani, nici din ceilalţi. Eu m-am încorporat în 1944, exact atunci am terminat eu şcoala, şcoala normală, unde am fost refugiat, pentru că eu am început şcoala aici, la fel ca un fecior de ţăran din Giuleşti. În 38 când s-a desfiinţat şcoala m-au trimis în Cluj, m-am dus şi m-au primit, dar pe urmă Ardealul a fost cedat, a fost împărţit de doi oameni, de Ribbentrop şi Molotov”, rememorează Vasile Batin.
Fusese repartizat ca profesor învăţător la şcoala militară de la Inău, loc de unde a şi plecat la război, după doar câteva luni.
„Noi dormeam, eram în dormitoare, unde aveam difuzoare. „Vă ordon, treceţi Prutul”, s-a auzit. Noi cu două luni de instrucţie am fost clătinaţi, să nu zic emoţionaţi, ne era chiar frică, frica fiind şi cel mai mare duşman. În 22 iunie, noaptea la 12 era deşteptarea, luam sacul în spate, puşca mitralieră, am pornit, iar prima ciocnire a fost chiar lângă Inău, cu trupe maghiare şi trupe germane, deşi îmi aduc aminte că era o întelegere că se vor retrage fără distrugeri”, a mai spus veteranul.
Cele mai dure momente pe care şi le aminteşte sunt acelea în care a intrat în luptă cu toate că nu avea decît două luni de instrucţie.
„Noi, ca tinerii, priveam războiul aşa cum îl priveam, bănuiam noi, citeam şi ascultam că este cam pe terminate, însă Armata Roşie se apropia de România, încă nu fusese peste Nistru. Dar acolo la Praga ciocnirea a fost din nou sângeroasă, pentru că era capitala Cehiei şi nu voiau nemţii sub nici un fel să cedeze să se retragă, numai arme, focuri şi morţi au fost.”
Imediat după război, Vasile Batin s-a întors înapoi în ţară, în satul natal, unde a devenit învăţător pentru o perioadă de şapte ani. A trecut prin vremuri grele, cu bătălii în care şi-a văzut colegii şi prietenii uciși de inamici. S-a stabilit în Maramureşul Voievodal. Acum, după zeci de ani de la război, veteranul Vasile Batin se bucură când lumea îşi aduce aminte de el, mai ales când vine vorba de invitaţii la evenimente culturale.
„Pot să spun că aproape la fiecare întrunire publică participam şi cu un cuvânt de discuţie. Era domnul primar, acum doi ani, când a fost un prefect venit la sărbătoare, la Ziua Soldatului, la Ziua Drapelului, dar s-a sărbătorit şi Ziua Veteranului. Vreau să îi mulţumesc domnului primar Ovidiu Nemeş, chiar am rămas uimit când mi-a dat telefon purtătoarea de cuvânt, doamna Buftea, să mă întrebe dacă sunt dispus şi dacă pot, pentru că ştia că nu stau prea bine cu sănătatea, să fiu prezent la un eveniment. Pe urmă s-a intersat şi biserica, s-a interesat şi şcoala unde am fost eu”, a adăugat Vasile Batin.
Îşi aduce aminte cu nostalgie de perioada în care era dascăl şi putea să îi înveţe pe tineri câte puţin din bucuriile lui literare dar şi din muzica corală. Are un singur regret: că bătrâneţea îi apasă pe umeri din ce în ce mai greu.
„Cea mai mare pedeapsă pentru Vasile Batin este vederea care a slăbit. Mersul nu ar fi o problemă, pentru că mă ajută ginerele meu, care mă ia de braţ, sau îmi iau cârja. Dau mâna cu oamenii, mă salută și eu nu știu cine sunt. Asta este durerea cea mai mare posibilă”, a mărturisit veteranul Vasile Batin.
Lasa un raspuns