Când ne gândim la alcool în perioadele pre și interbelică, de obicei ne vine în minte un București al saloanelor somptuoase, al prăjiturelelor servite la Casa Capșa și al promenadelor în susul și în josul Căii Victoriei. Privim însă doar o parte a adevărului iar exponatul pe care vi-l propunem în această săptămână amintește de cealaltă fațetă a istoriei alcoolului în România: alcoolismul de masă.
Prima lege importantă privind vânzarea băuturilor alcoolice a fost dată în Vechiul Regat în 1908 și s-a numit “Legea pentru monopolul vânzării băuturilor spirtoase în comunele rurale și măsuri contra beției din 06.03.1908”. Scopul principal al acestei legi a fost un mai bun control al statului asupra tipurilor de băuturi vândute, a calității acestora și a modalității de vânzare/achiziționare. Totodată, prin legea din 1908 se asigura și un venit public suplimentar. Conform acestei legi, dreptul de a vinde băuturi spirtoase cu amănuntul și de a ține cârciumi (debite de băuturi spirtoase) în comunele rurale era rezervat exclusive comunei. Nicio cârciumă nouă nu putea fi înființată într-o rază de 100 m în jurul bisericii sau școlii. Pentru orice sat, numărul acestor debite era limitat la 1 pentru fiecare 300 de suflete. Veniturile provenite din debite erau înscrise într-un fond special, întrebuințat doar pentru îmbunătățiri făcute bisericilor, școlilor, infirmeriilor, așezămintelor de cultură țărănească etc. Pe de altă parte, cârciumarul trebuia să fie cetățean român, să știe carte, să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani și să fie căsătorit în momentul încheierii contractului, o decizie care a fost catalogată ca având caracter antisemit.
Nicio cârciumă nu poate fi lipsită însă de vin, iar cârciumarul care lăsa debitul neaprovizionat cu vin risca amendă de la 40 la 300 de lei. Amenzi primeau și cei care deranjau liniștea publică în urma intoxicației cu alcool.
După 1918 însă, situația îngrijorătoare din Transilvania, Basarabia și Bucovina în ceea ce privește consumul alcoolului în rândul populației a făcut ca o serie de actori politici, precum Iuliu Maniu și Vintilă Brătianu, să adere unei mișcări de temperanță (influențați și de Prohibiția americană) și să încerce o legiferare mai aspră. Până la urmă, legea din 1908 a fost modificată în 1930 încât să cuprindă și teritoriile alipite iar, în unele cazuri, prevederile difereau de la teritoriu la teritoriu. Astfel, de exemplu, dacă în Vechiul Regat debitele au rămas limitate la 1 la 300 de suflete, în Transilvania asemenea afaceri deveneau limitate la 1 la 500 de suflete.
Lasa un raspuns