Palatul Culturii Sighetu Marmației, transformat în Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul”, a fost inaugurat

A fost inaugurat duminică, 10 iulie, Palatul Episcopal din Sighetu Marmației.

”Felicit echipa de implementare a acestui măreț proiect și pe toți cei care au contribuit pentru ca noi sighetenii să fim din nou mândri de una dintre bijuteriile arhitecturale ale Sighetului”, a declarat Vasile Moldovan, primarul Municipiului Sighetu Marmației.

La invitația Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, la inaugurarea Palatului Episcopal din Sighetu Marmației a participat și Călin Bota, deputat PNL Maramureș.

La capătul unei restaurări minuțioase, Palatul Episcopal din Sighet și-a recăpătat frumusețea și măreția, găzduind de acum înainte Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul”.
Mă bucur că acest monument istoric reintră în circuitul cultural local și național. E important să avem grijă de patrimoniul național și trebuie remarcate eforturile Episcopului Maramureșului și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Iustin, prin grija căruia biserica ortodoxa își manifestă vocația de a contribui la consolidarea românismului și la susținerea actelor culturale la nivelul comunităților pe care le păstorește,” a declarat Călin Bota.
Palatul Culturii din Sighetu Marmației, clădirea emblematică a orașului, s-a construit în ideea creării unui edificiu care să găzduiască o bibliotecă publică, pinacotecă, un muzeu de istorie şi etnografie locală, spaţii pentru cenacluri literare şi de spectacole, tipografie şi ateliere de artă plastică.

În anul 1907 comunitatea decide asupra amplasamentului Palatului Culturii pe strada  Lónyai, pe locul parcului amenajat în anul 1889 în stilul grădinilor clasice franceze, pe locul fostului cimitir reformat, închis în anul 1858.

Ministerul Culturii şi Cultelor de la Budapesta oferă 100.000 coroane pentru construcţia viitorul Palat al Culturii, în măsura în care comunitatea poate completa cu aceeaşi sumă: la o primă estimare costurile construcţiei se ridicau la 200.000 coroane. Având în vedere că la acea dată (octombrie 1907), terenul a fost estimat la 30.000 coroane iar „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” oferise 30.000 koroane, aceasta din urmă se angajează să organizeze o chetă publică pentru a aduna diferenţa de 30-40.000 koroane. Menţionăm că cele 30.000 koroane din partea organizaţiei „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” fuseseră oferite de fapt de baronii Perényi Zsigmond şi Groedel Ármin, familia Mihalyi (de Apşa), Tomcsányi Gusztáv – directorul Direcţiei Silvice, primarul Szöllösy Antal, preşedintele tribunalului Eördögh Virgil, preoţii protopopi Müller Károly, Balogh Mihály, Tit Bud şi Szikszay Zoltán, avocatul Szabó Aurél, precum şi rabinul şef al comunităţii evreieşti dr. Samuel Danzig. Până la urmă, cheta a adunat în total 145.000 coroane, în final, costurile ridicându-se la 305.000 coroane. Acestora, ulterior li s-au adăugat costurile amenajamentelor interioare, respectiv circa 150.000 coroane.
Lucrările la construcţia Palatului Cultural au început în toamna anului 1912 pe baza proiectului arhitectului Sándy Gyula (1868-1953), lucrările fiind încredinţate societăţii „Adolf Fuchs et Co” din Beregszász (Beregovo, Ucraina de azi), aceeaşi firmă care a construit şi impozanta clădire a gimnaziului piarist (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Ca noutate, în structură constructorul a folosit fierul-beton, realizat de firma budapestană „Pittel et Braunvetter”,  ceea ce face ca Palatul Culturii să fie prima clădire din Imperiul Austro-Ungar în care să fi fost folosit acest material inedit pentru acea vreme.

Clădirea a fost terminată în timp record: inaugurarea ei a avut loc la 1 decembrie 1913, panglica inaugurală fiind tăiată de noul comite suprem Vasile Negrea.

Clădirea, inspirată din cetăţile medievale, a fost construită în stil secesionist-romantic, pe trei niveluri, cu două aripi de clădire dispuse în jurul unui corp central, prevăzut cu patru turnuri şi acoperişuri conice. Ornamentica exterioară, este sobră, luminată de galbenul cărămizii aparente; faţada este definită de o copertină de sticlă susţinută de lanţuri. Corpul central este dominat de o scară somptuoasă străjuită din înaltul tavanului de pictura alegorică “Artele” realizată în 1931 de artistul Liviu Szabó-Bordeaux (1896-1977).

Iniţial, la parterul Palatului Culturii exista un restaurant şi o cafenea-separeu la care se putea accede de la camerele de la etaj printr-o scară separată. În aripa cealaltă, funcţiona o berărie, săli de oaspeţi şi spaţii anexe. Ulterior, într-una din săli a funcţionat şi o tipografie (până în anul 1928 când a fost mutată).

La etajul I, în aripa dreaptă a fost amenajată sala festivă cu spaţiile anexe şi birouri, aripa stângă găzduind un cazinou select format din cinci încăperi şi locuinţe de serviciu, cu acces la restaurantul de la parter şi dependinţe.

La etajul II, în aripa din dreapta era sala de conferinţe, biblioteca donată de avocatul Szabó Aurél şi sala Prielle Kornélia (azi, exponatele sunt păstrate la casa parohială reformată). În aripa din stânga, patru săli erau rezervate muzeului de etnografie şi istorie, galeriei de tablouri oferite de deputatul Urányi Imre, printre care şi celebra „Cetate a Hustului” monumentala pictură a lui Hollosy Simon aflată azi la Casa „Dr. Ioan Mihaly de Apşa” de pe lângă Muzeul Maramureşului, preum şi diferite camere de serviciu.

Clădirea avea sursă de apă proprie, spălătoare, grupuri sanitare; era încălzită cu sobe de teracotă albă, adevărate bijuterii art-nuveau asemeni candelabrelor şi clanţelor; mobierul din lemn masiv a fost făcut la comandă, iar pereţii sălilor erau tapetate cu mătase.

Pe faţada clădirii, până în anul 1920 a stat înscripţia „A magyar közművelödésnek” („Pentru cultura maghiară”) ca ulterior să fie schimbată cu „Palatul Cultural Principele Carol” (1920-1930) şi mai apoi cu „Palatul Cultural Regele Carol” (1930-1948).

Gloria clădirii a avut o viaţă scurtă: după izbucnirea Primului Război Mondial, „Máramarosi Közmüvelődési Egyesűlet” îşi restrânge activitatea, clădirea este rechiziţionată de diferitele armate care trec prin oraş dar clădirea scapă de distrugeri: colecţiile sunt salvate de elevii gimnaziului reformat şi piarist şi ascunse de cetăţeni. La 1 decembrie 1918, aproximativ 2.000 de săteni din împrejurimi jefuiesc orașul, mobilierul și candelabrele sunt în mare parte distruse sau furate.

După 1918, chiar din primii ani ai administraţii româneşti, s-a pus problema proprietăţii clădirii: în primăvara anului 1919, clădirea Palatului Culturii este preluată formal şi dată în grija unui comitet administrativ format din directorii liceelor din oraş şi juristului dr. Vasile Chindriş. În anul 1921, ia fiinţă Societatea culturală „Harmonia” care îşi stabileşte sediul în Palatul Culturii dar, pentru dezvoltarea activităţii cere ca persoanele şi instituţiile care locuiau, respectiv îşi aveau sediul în clădire să fie evacuate. În 1923, Titu Doroş, prefect al judeţului, solicită o măsură simplă şi legală: o hotărâre a Consiliului Judeţean prin care Palatul Cultural trece în proprietatea judeţului, proprietatea fiind intabulată la 13 decembrie 1927 în baza sentinţei Tribunalului Maramureş în favoarea obştii judeţului Maramureş.

în anul 1928, în urma unei licitaţii publice, clădirea este închiriată de Despărţământul Sighet al „Astrei” care a investit mult în refacerea şi întreţinerea clădirii dar, din cauza neplatei la timp a chiriei, în urma unui şir de procese pornite la 6 ianuarie 1936, Prefectura judeţului i-a reziliat contractul de închiriere.

În anul 1938, nou înfiinţata Episcopie Ortodoxă a Maramureşului, solicită statului proprietăţi în Sighetu Marmaţiei pentru a-şi instala birourile episcopale. Palatul Culturii este dăruit Episcopiei Maramureşului.

Astfel, după 25 de ani, Palatul Culturii îşi schimbă destinaţia pentru care fusese construită şi pentru care locuitorii oraşului, indiferent de confesiune şi etnie, au donat din puţinul pe care-l aveau.

La 1 aprilie 1941, clădirea este intabulată pe statul maghiar şi preluată de noua administraţie care instalează o serie de instituţii administrative, sociale şi culturale.

După război, la 31 mai 1945, dreptul de proprietate este restabilit dar cum Episcopiei Maramureşului nu s-a mai întors în oraş renunţând astfel la proprietate. După desfiinţarea în 1948 a Episcopiei Maramureşului, alături de alte episcopii din ţară, de noul regim comunist instalat la putere, la 6 iulie 1949, Palatul Culturii este intabulat “în favoarea judeţului Maramureş” şi este folosit pentru o vreme ca internat şi locuiţă pentru diferiţi slujbaşi ai noii administraţii, ba chiar şi depozit al cooperativei.

În primăvara anului 1952, clădirea redevine Palat al Culturii prin reînfiinţarea şcolii de muzică – devenită conservator – care ocupă întreaga clădire. În toamna anului 1954, Palatul Culturii devine sediu al Casei de Cultură şi al unor birouri ale Partidului Muncitoresc Român; la parter este instalată o tipografie şi redacţia revistei „Viaţa Liberă”. În anul 1968, după reorganizarea administrativă a oraşului, la parter a fost instalată biblioteca municipală. Începând de la această dată, Palatul Culturii îşi reia funcţia pentru care a fost construită.

Până în 2009 clădirea Palatului Culturii găzduia  trei instituţii: la parter, Biblioteca municipală „Laurenţiu Ulici”; la etajul I, Casa de cultură; etajul II este ocupat de Şcoala de artă „Gheorghe Chivu”.

Pe 20 mai 2009, Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”.

Înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro  şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul.

 

 

 

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.