După doi ani de trudă cu acest nenorocit de coronavirus (pe care eventual doar Putin îl poate egala) am văzut și oameni cu zâmbet. Oameni cumva în largul lor. De când cu ”dezbrăcarea” de starea de alertă am văzut și prin magazine oameni cărora li se citește zâmbetul pe față. Cumva un alt tonus de viață.
Firește, asta nu înseamnă nicidecum să nu ne protejăm în continuare, la urma urmei e vorba de sănătatea noastră. Însă atât timp cât în acești doi ani chinuitori ai încercat să faci ce a depins de tine să te protejezi – cu dezinfectatul mâinilor, cu purtatul măștii, cu vaccinarea -, parcă ai cumva un mic sentiment al libertății. Altfel zis, ai libertatea de a te proteja singur, prin precauțiile pe care ți le asumi, fără a-ți fi impuse.
Tot respectul pentru personalul din spitale – de la medici până la infirmiere și brancardieri ori șoferi de pe ambulanță – care ne-a ajutat să trecem peste un impas cumplit, impas care ne-a surghiunit în case, care ne-a luat, cel puțin pe moment, dreptul la bucurie.
Am trecut peste o volbură și ne-am apucat să vedem iar oameni în largul lor. Un desen al vieții de care aveam atâta nevoie.
Foto generică
Lasa un raspuns