Și în cele din urmă, Casa Elisabeta despre care Zsigmond Móricz scria următoarele: în Piața Centrală, cea mai veche este „clădirea trezoreriei, care atrage imediat privirea prin fațada sa îngustă, simplă și liniștită, precum și prin contrafortul boltit adăugat recent. Despre această clădire se crede că a fost palatul lui Iancu de Hunedoara sau cel puțin o parte a acestuia.” Conform tradiției, când Iancu de Hunedoara a vizitat orașul nostru în 1446, a dispus construirea unui castel aici, care, după moartea guvernatorului, a fost moștenit de soția sa, Elisabeta Szilágyi.
Casa situată pe latura estică a pieței, cunoscută pentru rezalitul său caracteristic, este înconjurată de numeroase legende, însă arhivele din Baia Mare, de altfel bogate, păstrează surprinzător de puține date despre ea. Cert este că vechiul Rivulus Dominarum, ca unul dintre cele mai importante centre economice ale Regatului Ungariei, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara în 1445, iar după alegerea lui Matia Corvin ca rege, a devenit proprietate regală, având statut de oraș liber regal.
Avântul din epoca lui Matia a lăsat urme și asupra aspectului orașului, unul dintre cele mai importante monumente în acest sens fiind așa-numita Casă Elisabeta (cunoscută și sub numele de Casa Iancu de Hunedoara). Pe latura estică a pieței, aceasta a fost considerată pentru mult timp singura clădire medievală semnificativă; doar cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că și fațadele șirului de case gotice târzii învecinate – casele Lázár, Bay și Schreiber – ascund ancadramente de porți deosebit de spectaculoase.
Pe baza trăsăturilor stilistice, nu se poate susține cu certitudine că edificiul a fost construit în 1446; forma sa actuală, tipică stilului gotic-renascentist, a fost dobândită probabil mai târziu, la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea. Cert este că, pe parcela lungă, pot fi identificate de fapt nu una, ci două clădiri aproape contemporane, prevăzute cu pivniță, parter și etaj. Partea mai elegantă dinspre piață ar fi putut fi Casa Elisabeta originală, care este legată de casa de peste drum (strada Monetăriei, astăzi Dacia) prin trei arcade. Cele două case au avut cândva intrări separate, nici pivnițele lor nu sunt dispuse pe același ax, fiind conectate abia ulterior.
Accesul în pivniță, care iese din planul fațadei Casei Elisabeta, se face direct din piață; în jurul și deasupra acestuia a fost ridicată partea proeminentă vizibilă și astăzi, așa-numitul rezalit. Acesta ar fi putut adăposti cândva un balcon închis gotic, odinioară mai înalt și mai decorativ, cu aspect de turn, amintind de casele gotice din Bistrița sau Sibiu.
Nici compartimentarea interioară actuală a clădirii nu este medievală. Majoritatea încăperilor care se deschid din culoarul îngust și boltit de la parter sunt, de asemenea, boltite, însă la etaj doar o încăpere mai mică și sala mare cu vedere spre piață au bolți, acestea fiind rezultatul unor transformări ulterioare. La etajul fațadei dinspre piață se poate vedea un ancadrament de fereastră gotic târziu, care a fost îngustat din cauza noii bolți a sălii mari. Sub aceasta se află intrarea principală semicirculară, care este tot o construcție ulterioară, deoarece se deschide spre un coridor amenajat mai târziu.
Din păcate, „fațada liniștită” a Casei Elisabeta dinspre Piața Centrală a fost „modernizată” la începutul anilor ’40 ai secolului trecut. În a doua jumătate a secolului XX, pentru o perioadă, în sălile sale cu atmosferă medievală a fost adăpostit patrimoniul mineralogic al muzeului regional, apoi au funcționat birouri, iar la etaj s-au organizat expoziții temporare. În prezent, clădirea este goală, așteptând să-și recapete strălucirea de odinioară.
Dávid Lajos
(traducere din limba maghiară: Bertoti Péter)
Lasa un raspuns