La poalele masivului Gutin, în inima Maramureșului istoric, se găsea în secolul al XIX o stațiune balneară foarte apreciată: Băile Breb (Brébi Fürdő,cum apare în sursele de epocă). Deși astăzi uitate, cele trei izvoare minerale sulfuroase ale sale au atras timp de aproape un secol oameni veniți din toate colțurile Imperiului.
Stațiunea se afla la aproximativ 400 m altitudine, la baza masivului vulcanic Gutin, într-un cadru natural spectaculos. Creasta masivului, compusă în principal din trahit, domină și azi valea precum un zid de cetate, iar de pe vârf se poate vedea (spuneau autorii secolului XIX) „peste trei ținuturi: Maramureș, Sătmar și Transilvania”.
Breb era apreciat nu doar pentru liniște, ci și pentru că oferea un cadru curativ ideal: păduri întinse cu aer montan tonic, peisaje monumentale și izvoare minerale sulfuroase cu reputație terapeutică remarcabilă. La mijlocul secolului al XIX-lea, Breb a devenit un centru balnear regional, frecventat de bolnavi, savanți, actori celebri și personalități ale vieții publice. Articolele medicale ale vremii, rapoartele oficiale și mărturiile vizitatorilor descriu un loc modest, dar eficient, unde medicina empirică se împletea cu observații științifice timpurii.
Începuturile stațiunii ar fi în anul 1845, când un localnic din Ocna Șugatag, Alexi Gheorghe, construiește o mică clădire și câteva cuve din lemn. Această modestă amenajare atrăgea un mic flux de vizitatori, dar cu timpul devine o ruină. Transformarea spectaculoasă începe însă odată cu intrarea în scenă a familiei Szőllősy. În 1856, noii proprietari au început lucrări de extindere și amenajare a unei stațiuni balneare. În 1865, Balázs Szőllősy, vicecomite și una dintre personalitățile marcante ale Maramureșului, cumpără întregul domeniu și devine unic proprietar.
Cu o energie remarcabilă, în doar câțiva ani, locul prinde conturul unei stațiuni moderne pentru acea epocă. Apar clădiri pentru cazare, cabine de baie cu căzi din lemn sau metalice, o sală de mese, restaurant de vară, sală de lectură și biliard, grajduri și remize pentru trăsuri, pădure pentru promenadă și drumeții și un parc balnear amenajat cu grădini îngrijite, alei și bănci, în mijlocul căruia curgea un mic pârâu. Pe lângă infrastructură, Szőllősy a adus și un spirit particular locului: administrarea era familială, mesele se serveau în comun, iar atmosfera era una liniștită, amicală și colocvială, o trăsătură pe care vizitatorii o lăudau și apreciau. Szőllősy este descris ca un administrator foarte priceput, preocupat până și de bucătărie, pentru ca oaspeții „să nu aibă de ce se plânge”.
După moartea lui Balázs Szőllősy, timp de patru ani băile au fost închiriate, însă chiriașii nu au îndeplinit așteptările și au urmărit doar propriul câștig. De aceea, domeniul va intra din nou în posesia familiei sub administrare directă și va trece la fiul său, Antal Szőllősy, profesor de drept la liceul din Sighet. Acesta continuă dezvoltarea stațiunii, menținând standardele ridicate ale tatălui său și buna reputație.
În 1876, Bréb era deja o stațiune consacrată și avea aproximativ 40 de camere pentru oaspeți, restaurant cu 80 de locuri, 10 cabine,12 căzi de baie și un sistem ingenios care aducea apa curativă direct la căzi. Sezonul băilor începea începea în 15 iunie și se termina la finalul lunii august și număra 300-400 de oaspeți pe sezon. Din Sighet circulau înspre Breb două curse săptămânale cu trăsuri (miercuri și sâmbătă), la prețuri accesibile. Ziarele vremii amintesc că ” Serviciile sunt corecte, accesibile și satisfăcătoare: întreaga zi (cameră, baie, cafea, mic dejun, prânz în grup și cină) costă 2 florini 50 krajczar, doar cu 5-10% mai mult decât la hanul din Sziget”.
Stațiunea era alimentată de trei izvoare minerale grupate în centrul parcului balnear: unul pentru cura internă (izvorul Olga) și două pentru băi terapeutice. În afara acestora, în hotarul satului se afla și izvorul Pokura, a cărui apă carbogazoasă avea un gust acid, ușor înțepător, și un puternic miros de ouă clocite (hidrogen sulfurat).
Primele analize chimice calitative ale apelor din Băile Breb au fost realizate de Wachtel D. (1859) și Molnar J (1868) și arătau o apă sulfuroasă, carbogazoasă, ușor sărată, bogată în sodiu, calciu, magneziu, fier și o temperatură de aproximativ 14°C. Apa prezenta o efervescență distinctă și a fost comparată constant cu cea de la Parád-Csevice (Ungaria), considerată una dintre cele mai valoroase ape sulfuroase din Europa Centrală. În contact cu vinul, crea o băutură revigorantă și spumoasă.
Documentele medicale ale epocii menționează o gamă largă de indicații: gută, reumatism și boli articulare, afecțiuni osoase, boli nervoase, probleme circulatorii, afecțiuni hepatice și digestive, boli cronice de piele, intoxicații cu mercur și boli respiaratorii. Apa era prescrisă și pentru cura de băut, într-un regim strict: un sfert de pahar dimineața, apoi câteva înghițituri la fiecare 15 minute.
La Băile Breb aveau loc periodic congrese medicale regionale, iar în 1856, tot aici a fost proclamat un articol privind egalitatea evreilor din Maramureș, un episod semnificativ pentru istoria locală. Apa de la Băile Breb a primit în anul 1873 un ”Certificat de Merit” la Expoziția Internațională de la Viena.
După 1887, când stațiunea înregistra încă 123 de oaspeți într-un singur sezon, a urmat o perioadă dificilă. Primul Război Mondial a marcat începutul sfârșitului. Activitatea balneară a fost întreruptă, clădirile au fost jefuite sau distruse, iar instalațiile tehnice furate. După 1918, stațiunea nu și-a mai revenit. Terenurile trec în proprietatea mai multor persoane, iar după 1946 au fost naționalizate.
Astăzi, tot ce a rămas este izvorul „Olga”, activ, dar neamenajat și insuficient protejat, o relicvă a unei epoci în care Breb era considerat un „loc tămăduitor” al Maramureșului.
Lasa un raspuns