Europa unită: testul de rezistență

O informație de presă ne spune că Ministerul de externe britanic, the Foreign Office, a avertizat discret misiunile sale să fie pregătite în eventualitatea unor convulsii sociale ce ar urma unei posibile desfiinţări a zonei Euro. Tema a căpătat o oarecare amploare în ultima săptămână, ipoteza fiind discutată și analizată în plan european.
Este, în mod evident, un moment de tensiune maximă, care ţine în principal de aplicarea deciziilor luate în cazul Greciei şi Italiei. Cel puţin două tendinţe pot fi desluşite aici, tendinţe ce pun în discuţie dacă Zona Euro va mai funcţiona sau nu în viitor. Pe de o parte, vorbim de curente de opinie publică dominante în statele mari cu economi cvasi-redresate, unde oamenii îşi pun în mod justificat întrebarea de ce şi mai ales cât ar trebui să plătească pentru partenerii lor mai risipitori şi mai neperformanţi din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în rândul acestora din urmă există întrebarea de ce măsurile de austeritate trebuie decise practic printr-o cedare de de suveranitate, de ce trebuie să se supună…
De aceea şi ideea cumva de „exit” pe care premierul grec Papandreou a enunţat-o la finalul mandatului său, anume de a organiza un referendum cu privire la ceea ce troica UE decisese în ceea ce priveşte Grecia, a fost întâmpinată cu atâta nervozitate de către şefii de stat şi de guvern din Uniunea Europeană. Pentru că plebiscitarea acestor măsuri ar fi putut să constituie un fel de factor detonator în ceea ce priveşte, în primul rând Zona Euro, şi în al doilea rând construcţia europeană.
Notăm că a mai apărut în această perioadă un fenomen interesant. Dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în Grecia şi în Italia, vedem că presiunea pentru schimbarea guvernelor n-a venit în primul rând din interior, ci mai ales din zona de decizie de la Bruxelles. Într-un fel discuţia despre Zona Euro duce spre un semn de întrebare mai acut în ceea ce priveşte viitorul Europei unite. Această criză, şi mai ales momentele ei critice, a însemnat poate cel mai dur test de rezistenţă la care instituţiile europene au fost supuse în decursul existenţei lor, cel puţin în această formulă. Și va însemna, în acelaşi timp, şi un moment de cotitură, un proces la sfârşitul căruia vom putea intui direcţia spre care se va îndrepta arhitectura instituțională a continentului european.
Este limpede în momentul de faţă că ”Europa inter-guvernamentală”, aşa cum funcţionează ea acum, pe model consensual, pe un proces cumva de semi-integrare, nu va putea rezista unor teste de anvergura actualei crizei. Și atunci, fie vom avea un proces mai accelerat de integrare, inclusiv printr-un masiv transfer de suveranitate de la nivel naţional spre nivelul comunitar, în special în ceea ce priveşte politicile economice şi fiscale – acestea nu vor mai fi apanajul guvernelor naţionale, ci probabil competenţele unui organism comunitar -. Va însemna abandonara consensului și vot majoritar in instituțiile europene. Sau vom asista la destrămarea proiectului european aşa cum a fost el construit în timp, până acum. Este posibil ca presiunile centripete să fie mult mai puternice:  s-ar putea imagina o Europă integrată pe grupuri distincte de ţări în funcţie de performanţele economice, sau va fi abandonat pur şi simplu idealul unui actor global, unitar, european!
În aceste scenarii va conta extrem de mult modul în care politicul va relaţiona cu opinia publică. Pentru că, dacă alegeri succesive vor aduce la putere în statele europene guverne populiste care vor prefera să sacrifice şi moneda unică şi proiectul european pentru un suport electoral conjuctural, este posibil ca scenariul pesimist să devină dominant.