Se împlinește, în 24 februarie, un an de la invazia Rusiei în Ucraina. Un an de când un fost kaghebist mărunt și frustrat, dar cu ambiții mari, care a călărit orice oportunitate ivită, ins numit Putin, a decis să se joace nițel cu pacea și să-i dea lumii niște adrenalină macabră.
Prin războiul lui stupid, Putin a reușit să omoare deopotrivă ruși și ucraineni, cu zecile de mii, trimițându-i la o luptă care nu era și nu e defel a lor. E o ambiție neagră a unui dictator căruia o grămadă de yesmeni de pe lângă el îi cântă în strună și îi pupă poala sau ce i-or mai pupa. O fac de teamă, să nu-și piardă capul. La propriu. Putin e un soi de Stalin în variantă coafată, modernă.
De pe frontul din Ucraina vin, zilnic, știri crude, greu de înțeles pentru un secol în care lumea ar trebui să fie mai calmă, iar războaiele să se poarte eventual în dialoguri, oricât ar fi ele de arțăgoase. Depinde, e drept, de sursele din care vin știrile. Rușii spun că vor pune în scurt timp Ucraina la pământ, în vreme ce autoritățile de la Kiev anunță izbânzi continue împotriva inamicului. Au și informațiile războiul lor, e greu să îți dai seama cum stau lucrurile pe front dat fiind că sursele independente nu sunt din belșug.
Dincolo de războiul informațiilor rămâne drama războiului propriu-zis. Sute de mii de ucraineni au trecut granița în România, fugind de război. Părăsindu-și casele, încercând pur și simplu să fugă din calea morții. E ca o cădere în infern să te gândești că pleci de acasă cu câteva valize și nu știi ce se va întâmpla cu tine, unde vei ajunge, fiindcă nu mai ai casa ta. I-aș dori acestui Putin să îi privească în ochi pe cei cărora le-a făcut viața zob.
Sursa foto: pixabay.com
Lasa un raspuns