Dávid Lajos: Viitorul nostru este în trecut

Valea noastră, a băimarenilor, Valea Usturoiului este tristă – frumoasă… Deși, cândva a fost cel mai atrăgător popas: aici se scăldau în apa sulfuroasă cei care doreau vindecare, valea umbroasă a atras pe cei care doreau o plimbare ușoară, a atras atât băimăreni cât și turiști. Nu e întâmplător că acest loc l-a fermecat și pe marele poet Petőfi – cel care potrivit pietrei comemorative, trebuie să fi fost în vale –, și că aici a fost construit și atelierul în aer liber al regretatului sculptor Krupiczer Antal.

Coloana memorială probabil a fost văzută ultima oară de către pictorul Véső Ágoston, înainte de a fi fost făcută una cu pământul de buldozerul construcției de genul Șoricelu. Numele poetului azi este păstrată doar de numele străzii, și o mică poieniță la capătul străzii, cu un adăpost turistic construit în umbra copacilor. Și amintirile.

„Stâlpii totem” ai lui Krupiczer Antal, impunând respect, nu se regăsesc nicăieri. Pereții restaurantului – locul în care pe vremuri funcționau băi cu cadă, și o grădină de vară unde încă și-n anii ’90 era bine să te răcorești, după o plimbare, cu o bere răcoritoare – se dărâmă, tabla cu denumirea e acoperită de buruieni.

Aproape de izvor te așteaptă un șir de mașini, dar și mai sus ești împins deseori pe marginea drumului de câte un vehicul de teren cu miros de fum. Cu câțiva zeci de ani în urmă drumul era blocat cu o barieră, autoturismele erau lăsate doar până la restaurant. Azi și bariera s-a mutat mai sus. Dar, oare de ce ar mai avea grijă…? Abia cu o sută de metri mai încolo, spre oraș, răni uriașe cască pe deal: șantiere abandonate, vise de marfar lăsate în trunchiul copacului – sunt aproape în aceiași stadiu, ca și acum douăzeci de ani. În cealaltă direcție un șir răsfirat de fire de copaci păstrează urmele crestelor pline de copaci, azi nu există nici o urmă a pădurii de odinioară. Probabil așa se răzbună natura pentru infidelitatea noastră: cu câțiva ani în urmă o furtună a măturat tot ce a mai rămas…

 

După mai mulți ani, la început de primăvară am poposit pe acolo, și a trebuit să recunosc cu tristețe: nu există nici măcar o urmă a vreunei încercări de a șterge urmele distrugerii și de a salva, de a reconstrui ceea ce mai poate fi salvat. Azi Valea Usturoiului este doar amintirea distorsionată a ceea ce a fost odinioară – și în mic este un bun exemplu al modului în care orașul s-a gândit în ultimii treizeci de ani la viitorul lui…

Secole de a rândul bogăția orașului consta în comorile oferite de natură. Mai întâi minele, aurul și argintul ascuns adânc în pământ l-au făcut să fie cel mai bogat, și cel mai frumos oraș din Ungaria medievală, dar și de pe continent. Mai târziu, în perioada interbelică – datorită munților sale magnifici, văilor de castane comestibile, apelor terapeutice și datorită turiștilor care au poposit aici – a devenit stațiune balneoclimaterică, iar în urma operelor de artă realizate de mâinile pictorilor stabiliți în zonă a devenit una dintre cele mai faimoase colonii de pictură din Europa.

Oare de ce credem ca pe viitor ar putea fi altfel…?

Sau dacă credem așa: ce ar fi aceea cu care le-am putea înlocui?

Cele mai multe destinații turistice din lume încearcă să vândă ceea ce au reușit să salveze din trecut – ceea ce doar la ei îl pot găsi cei care-l poposesc. Veneția cu gondolele sale, China cu pagodele și Marele zid, Grecia cu casele magnifice albe construite pe stânci, Istambulul cu Hagia Sophia, Croația cu plajele sale, Roma cu Piața Sfântu Petru și Colosseum. În Baia Mare, în afară de Muzeul de Mineralogie și Monetăria – cu o mică secție de istorie a mineritului –, respectiv acea mică capelă de pe strada Gheorghe Pop de Basești, nu există nici-un loc vrednic care să amintească de ceea ce a definit viața acestui oraș timp de șapte secole. Minele sunt în ruină, intrările lor se prăbușesc – sau poluează mediul înconjurător cu metale grele, așa cum s-a întâmplat din nou în lunile trecute. Pe Valea Roșie căsuțele mici, senine, si colorate ale minerilor, cu grădini înflorite, ofereau cândva locuințe primitoare pentru pictori. Azi aproape nu se mai găsește nici-o căsuța minieră care ar putea fi salvată. Castelul Pocol din Valea Borcutului – construit de un învățător român norocos, într-o perioadă primar al orașului – este într-un stadiu jalnic, își așteaptă reînvierea. Casa familiei Ferenczy a fost demolată. Casa Ziffer este păzită de prăbușire doar de duhul sfânt. Sanctuarele fostei Școli de pictură – dealul Jókai cu acea construcție din lemn, care a servit în primii ani ca loc de creație pentru pictori, și Colonia Pictorilor (casele de creație și sala de expoziții) au fost restaurate-reconstruite nu de mult, însă nici la Colonie, nici la Muzeul de Artă nu regăsim vreo expoziție, care să documenteze acei cincizeci de ani de istorie, care să prezinte vizitatorilor ordinea cronologică a evenimentelor, și amintirile materiale (corespondențe, recuzitele vieții de artist, fotografii, documente) rămase în colecții.

Vestea bună este că azi cupola roșie a bisericii reformate îi salută din nou pe cei care s-au abătut de departe, iar o galerie privată de la poalele Turnului Ștefan amintește ceva din atmosfera spirituală care a caracterizat orașul vechi. Cele mai frumoase motive și locuri sacre ale pictorilor, Dealul Crucii, Dealul Florilor azi le împânzim cu construcții – orașul de altfel micșorat se târăște în sus pe dealuri cu construcții supra etajate – le acoperim cu blocuri cu multe nivele, sa nu le mai vadă nimeni.

Am amenajat parc și pe Câmpul Claustrului, azi Câmpul Tineretului, chiar dacă tocmai acea sălbăticie l-a făcut cândva romantică și l-a făcut pitoresc…. Și acesta este un rezultat – am putea spune cu gust amar – față de acum 15 ani, când aici s-ar fi construit centru de afaceri, sală de conferințe și sală de expoziții din fonduri Phare de 3 milioane de euro, dacă proiectul n-ar fi fost oprit de protestele cetățenilor.

În ultimii ani s-au înmulțit pensiunile în zona orașului vechi. Dar nu s-a întrebat nimeni, pentru cine? Nu numai din cauza pandemiei, pentru ca va trece, dar oare unde și ce am putea arăta celor, care vor veni la noi deseori de la sute, ori mii de kilometri depărtare …?

Ați condus vreodată un grup de turiști? Niciodată nu ne întreabă unde este plaza – le găsesc oriunde. Nu-s interesați nici de baruri, sau locuri de distracții – oriunde găsesc ceva asemănător. Să nu se creeze confuzii: si ei doresc să doarmă, să mănânce, să facă cumpărături – dar oare, ne-ar vizita cineva doar pentru astea…?

În Verona, Italia există o clădire legendară, Casa di Giulietta, unde, după tradiția orală, Romeo și Julieta și-au mărturisit iubirea eternă. Anual, peste un milion de turiști vizitează locul sacru – deși casa construită în secolul XIV nu a avut niciodată nici-o legătură cu tragica poveste de dragoste, balconul său mic, ornamentat, care poarta numele de Via Capello, a fost ridicat în secolul al XIX-lea.

Baia Mare – acum trei decenii un oraș cu două sute de mii de locuitori, care după estimări până în 2050 se va micșora într-un orășel de șaizeci de mii de locuitori – ar putea oferi milioane de oportunități pentru turismul romantic, și totodată și-ar putea asigura o dezvoltare înfloritoare.

Viitorul nostru este în trecut.

Am putea avea un muzeu al mineritului de renume european. Știți că în adâncul Dealului Crucii există o capelă și un lac subteran inundat în prezent cu apă, pe care se putea merge cu barca? Turiștii ar sta la rând la intrarea în mina de la Valea Crucii, numai ca să-l vadă. Am putea avea o pistă de aventuri în Valea pârâului Sfântul Ioan, în locul unde nu de mult s-a închis o carieră de piatră. Am putea avea o Sărbătoarea Castanelor nu de genul Zilele Orașului, ci una adevărată, unde să defileze valorile noastre, un carnaval colorat. Pentru îndemnul celor veniți de departe, dar și locuitorilor orașului către turismul montan, am putea amenaja un traseu turistic de la Tolvaj Dénes până la Piatra Virgină, cu o serie de popasuri pentru odihnă și pentru a admira panorama orașului. Am putea avea un muzeu de artă de nivel european. Am putea organiza trasee documentare pentru a atinge punctele de atracție a Școlii de pictură: de la aglomerația colorată a pieței de alimente și de la Bastionul Măcelarilor până în Parcul Regina Maria. Sper, că la așa ceva se lucrează de câteva zile în centrul istoric al orașului, unde au apărut niște panouri acoperite deocamdată…

Am putea avea Casa memorială Ferenczy Károly – am putea arăta unde s-a pictat “Octombrie” sau  “Dimineață însorită ”. Am putea arăta unde a pictat maestrul Ziffer – dacă nu am fi demolat după casa familiei Ferenczy și Atelierul de creație de odinioară de lângă intrarea în Parc. Vizitatorul ar fi putut respira adânc din aerul atelierului în care Thorma a pictat cu sudoare pictura sa uriașă, neterminată, cu tematica pașoptistă „Talpra magyar”. Iar dacă pășim peste hotarele orașului, poate am găsi și locul îndrăgit de Glatz Oszkár la Izvoare sau pe vârful Igniș – de unde a pictat celebrul tablou “Seara în munți“– sau în Baia Sprie, unde au creat Papp Aurél, Nagy Oszkár…

Indiferent, ca poate nici nu știm unde s-au întâmplat exact aceste lucruri. Asta ar putea fi Via Capella noastră…

Poate încă nu e prea târziu.

Confirmați.

Negați.

Dávid Lajos

(Articol preluat de pe pagina de socializare al lui Dávid Lajos și tradus din limba maghiară)

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.