CUVINTE CU MINTE | Mama, firul vieții  [ autor: Măriuca Verdeș ]

foto: femei din Călinești din arhiva Muzeului din Satu Mare

Și numi Adam numele muierii lui: ,,viață”, pentru că e mumă tuturor viilor.

În comunitățile de odinioară, nașterea avea loc în prezența moașei, iar în lipsa acesteia era mama, soacra sau o persoană apropiată care putea să ajute femeia dar, odinioară, era numai femeia cea care era permisă în acest moment sacru.

Moașa era respectată și cinstită în sat, fiind strigată „moașă”, în loc de numele personal. Nevasta asculta toate indicațiile ei, fiind prezentă în viața acesteia încă din perioada sarcinii și până atunci când năștea, dar și în cele 40 de zile de după naștere. Moașa ținea loc uneori și de ursitoare, ocupându-se de toate ritualurile necesare pentru ca nou-născutul să pășească cu dreptul în viață. O altă credință legată de cel născut este că nu era bine să fie alăptat cu capul descoperit, pentru a nu se apropia duhurile rele.[1] Mama, pentru a putea alăpta copilul, își desfăcea cămeșa pe laterale.

Separarea fătului de mamă prin secționarea cordonului ombilical este un moment deosebit de important, deoarece cordonul obilical spunea multe despre cel născut. Dacă era învârtit în jurul gâtului se spune că se va recăsători o dată, dacă îl are de două ori,  se va recăsători de două ori. Se încerca să se deslușească încă de la începuturi soarta celui nou-născut.

Practica de păstrare a buricului, ascuns ulterior de către mamă într-un loc unde să nu fie găsit de nimeni și păstrat până când ajunge copilul la vârsta de 5, 6 sau 7 ani, ca să-i fie dat ulterior să-l dezlege singur.[2] Se credea că ritualul o să-i influențeze întreaga viață copilului prin faptul că la fiecare lucru pe care îl are de făcut va găsi rezolvare și va fi un om deștept. Aceste practici nu sunt practicate doar în Valea Cosăului și Valea Marei, ci și în alte zone (limitrofe Maramureșului) cum ar fi Țara Codrului: „ după ce moașa tăia cordonul ombilical al copilului, îl înoda și îl lăsa să se usuce până ce-i cădea capătul. Apoi acesta era legat cu ață, cu lănțug și se atârna pe meștergrindă sau sub pragul ușii până ce copilul împlinea vârsta de șapte ani. Înainte de aceasta însă copilul era ursit pe învățătură, hărnicie, noroc etc… După șapte ani, cordonul omblilical se scotea la iveală, copilul trebând să tragă de lânțugul de ață cu care a fost legat, astfel ca să-și dezlege cele pe care fusese ursit, să se împlinească toate.”[3]

Toate aceste practici au făcut ca acel copil să pășească primele trepte de rit de inițiere. Aceste credințe pornesc de la convingerea că acel copil va fi întocmai așa cum i s-a ursit; mai mult, acesta era urmărit pas cu pas de mamă și de soacră, pentru a vedea dacă își urmează calea ursită.

Fata era prăgătită pentru drumul vieții de când era făcută” pe lume. Prin cântecul de leagăn, cântat de mamă, putem constata cum fetița era străpunsă de acest limbaj al horilor:

            Aia, aia, tu Ilea’,

            Că mama te-a legâna.

            Aia, aia pui de cuc,

            Eu te leagân șî mă duc.

       

Așe-i făcută fata,

Cât a si să chinuia.

Așe-i făcut omu-n lume,

Să tragă răle șî bune.[4]

Mama avea un rol important în viața fiecărui copil în parte. Copilul cu cât este mai mic, cu atât este mai ușor de învățat. Din acest motiv, copiii de mici erau învățați să pășească pe pașii părinților lor. Uneori, pentru a trece mai ușor peste greutatea nașterilor, se făcea haz de necaz și spuneau ,,decât să fac un cuptior de pită, mai repede fac un prunc”[5]. Pruncii sau coconii, cum sunt numiți băieții chiar și astăzi pe aceste văi, au rolul foarte important, de a duce mai departe numele familiei.

  Până nu demult, fata era considerată ca fiind o sărăcie la casă, iar băieții un belșug, plecând, poate, și de la faptul că forța de muncă stătea odinioară în mâinile bărbatului. O casă tradițională avea nevoie de coconi pentru a ajuta în gospodărie. Fetele, când plecau de nurori, trebuia să-și ducă zestre, sărăcind casa.

Dacă viața îi era grea se alina cântând:

,,Mămucă, când m-ai făcut,

Foc în vatră n-ai avut.

Nici afară n-o fost soare,

La inimă rău mă doare.

Cărărușă prin poaiană,

Doru-mi de tine mamă.

Doru mi și mi dor tare,

De vorbele dumitale.

Câte mama mi le-o spus,

Tăte le-am sucit pe-un fus,

Și-amu văd că m-o ajuns.

Câte mi le-o spus mama,

Tăte amu’ le-oi trăgâna.

GRUPUL RĂDĂCINILOR STRĂBUNE DIN CALINESTI MARAMURES- Cine n-are doi părinți


[1] Ileana Ursucului, Budești.

[2] Inf. Ana Nemeș, Călinești.

[3] Dumitru Pop, Folclor din Zona Codrului, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă al județului Maramureș, Baia Mare, 1978, p. 34-35.

[4] Inf. Maria Bârlea, Giulești.

[5] Inf. Ileană Andreica, Călinești.

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.