I. Simionescu, profesor universitar publică în 12 octombrie 1924 un articol în ziarul Viitorul din București despre Baia Mare.
Este unul din puţine oraşe din România, cunoscut peste mari şi ţâri. Nu e muzeu mai de samă din centrele mari universitare, în care să nu se afle măcar câteva specimene din frumoasele şi rarele cristale provenite din minele de la Nagybanya, cum era botezată Baia- Mare. Oraşul îşi datoreşte finţa şi ,raza de înflorire a vieţi lui, mineralelor metalifere (plumb, cupru, aur, argint) scoase din munţii imediat învecinaţi. De jur împrejurul oraşului, unele mai apropiate altele ceva mai depărticioare, sunt „băi’ vestite: Lăpuş, Baia-Sprie, Capnic, formând o zonă minieră din cele mai de seamă chiar din Europa. Este lămurită atunci importanţa de odinioară a orăşelului când minele statului nu erau lăsate să fie în bună parte inundate. E aşezat chiar la poalele, numai vii şi livezi, a munţilor de lavă, cu piscurile lor răsărite, Gutăiu (Gutin) şi Ţibleş, care despart şesul Someşelor de Maramureş. îmbinarea muntelui împădurit, plin de metale, cu şesul ca’n palmă, dă mare avantaj economic oraşului. Ii dă însă şi un farmec deosebit, în ce priveşte pitorescul, ceia ce face să fie căutat de pictorii, cărora le plac tăinute colţuri din natura veşnic plină de ademeniri.
Există chiar şi o şcoală liberă de pictură, unde se adună vara artişti din toate părţile ţării. Cu adevărat aice se poate vorbi de puterea de înfrăţire a artei.
Cum dai de la gară, nimic deosebit nu te aşteaptă. De altfel nu prea ai vreme să-ţi arunci ochii asupra căsuţelor mici, tupilate, care îţi ies în cale, deoarece cadrul munţilor te ademeneşte mereu. Până-n piaţă, de altfel nici nu ai ce vedea, afară dar de curata clădire a liceului, neîndestulătoare de încăperi. Piaţa e largă, mare, dreptunghiulară, de jur împrejur numai arbori. Se cunoaşte imediat că oraşul era centru de intensă aprovizionare. Dinspre şes venea tot ce trebuia, armatei de minieri care munceau sub pământ. Obiceiul a rămas. In zilele de târg piaţa nu mai încape de lume. E un colorit atât de variat, încât nu lipsesc subiecte pentru pictorii veniţi la Baia-Mare. Grămezile de harbuzi (pepene-verde) stau în vecinătatea celor de bostani cu coaja cărămizie. Mai încolo străluceşte aurul grâului proaspăt treerat. Lângă căruţele cu coviltir stau carele, cu boii dejugaţi, având la coarne motocei roşi, iar printre ei rumegă lenevos bivolii cu privire spărioasă. Fiecare colţ de piaţă cuprinde o anumită marfă. Mai puţin decât aiurea însă se aude graiu curat românesc. Ne găsim mai aproape de zona intensei maghiarizări.
Şi portul sătenilor este mult influenţat, de al străinilor. Bărbaţii au pantalonii largi, retezaţi la glesnă. In picioare port opinci cu curelele strânse des pe pulpă. Au asvârlită pe un umăr „guba“ în loc de cojoc, muntean scurt cu lungi miţe. Mai toţi au la şold o geantă de piele, iar în gură ţin veşnic luleaua. Dacă nu i-aii auzi grăind româneşte, ai crede că sunt veniţi dinspre Tisa. Femeile poartă tot ce e mai pestriţ şi mai bătător la ochi. Unele au fuste roşii altele albe dar cu peştelcă verde; cămeşă e albă, curată, iar testemetul galben ori cu flori boghioase. Polcuţa, strânsă pe talie, e tot roşie. Pe umeri îşi aruncă guba, iar marfa o port în spate, în coşuri împletite, probabil adaptarea sacurilor de spinare, purtate de minieri. Când toboşarul bate toba şi chinină mulţimea ca să le citească vreo ordonanţă nouă, îngrămădirea norodului formează un tablou în plină desfăşurare de colorit şi forme.
De altfel cadrul pieţii, aminteşte vremurile de demult, cu casele învechite, iar cu două rânduri, acoperite care cu draniţă care cu olane ruginite, la acoperiş multe având acele ferestruici asemenea unui ochiu pe jumătate adormit, după care se poate vedea origina lor nemţească, de pe vremea când băeşii erau aduşi de departe. Biserica lipseşte din piaţă; nu e departe însă. Alăturea, într-o piaţă mai mică se înalţă turnul Sf. Ştefan, izolat. Câteva ogive ca şi ruinele unui părete, arată că odinioară a făcut parte dintr-o biserică getică, năruită de un cutremur. Biserica, luminoasă, cu două turnuri la, faţă, e mai la o parte, alăturea de vechiul liceu, azi, din păcate, lăsat să se ruineze.
Dincolo de piaţă, nodul vieţii vechi, străzile drepte, sunt curat întreţinute şi numai ziduri de case de o parte şi alta. In spre partea muntelui, în jurul şcoalcii montanistice, clădire vastă, unde e şi topitoria de ales aurul, se îngrămădesc căsuţele vechilor minieri, cu zăplaz de scânduri, cu streşina trasă mai jos. In vremurile mai noui oraşul se întinde spre partea nordică, dealungul apei.
Aici este iji biserica greco-catolicâ, nu de mult înălţată şi cu bani daţi da împăratul. Să vede că de aceia interiorul ei nu se deosibeşte de a unei biserici papistaşe. Cel puţin când am intrat în ea, nu mi-au dat de bănuit că poate să fie biserică românească de cât câteva icoane încadrate în tricolorul românesc. Incolo nici măcar catapeteasmă nu există. Orânduirea băncilor, a praporelor, a altarului, totul e după modelul unui interior de biserică romano-catolică. Demn de pomenit este muzeul, destul de mare, şi cu multă orân duială în el. Conducătorii de azi merită laudă căci deşi l-au moştenit, au început să-l îmbogăţească şi cu obiecte din viaţa şi istoria românilor.
De asemenea toate etichetele sunt transcrise şi în limba română, aşa încât nu te simţi pe pământ străin.
Ar trebui să fie vizitat de toţi acei care, intr’un oraş mai mic, s-ar pune în gând să întemeieze un muzeu regional. In vre-o 5 încăperi nu tocmai spaţioase sunt orânduite multe de toate, în legătură cu trecutul oraşului. In special importantă e bogata colecţie de mionezi şi frumoasele minerale din partea locului. Cu mult mai însemnată colecţie însă se găseşte la direcţia minieră, cu eşantiloane pe care le-ar râvni chiar muzeele mari europene. Nu mai spun nimic de colecţia particulară a d-lui ing. A. Iancu, directorul regiunii, căci ea este de o mare valoare ştiinţifică, nu numai prin frumuseţea cristalelor şi a mineralelor din diferite regiuni miniere ale României, dar şi prin bucăţile alese, căpătate în schimb, din regiuni miniere străine. Viaţa românească în vestitul orăşel minier, înfundat de la drumul bătut, este cu totul anemiată. Deşi relativ sunt destui români, în afară de funcţionari, mulţii din ei îi dau tot pe limba ungurească, chiar şi în cercul restrâns al familiei. Sunt prea izolaţi şi probabil prea preocupaţi de zilnicile nevoi, pentru ca să aibă vreme să se mai gândească la schimbarea dinprejurul lor. Şcolile luptă cu prea multe greutăţi spre a fi focare de propagandă naţională, iar dacă se mai găsesc şi câţiva însufleţiţi, glasul lor se perde în pustiu. Chiar încercările Reuniunii femeilor române, condusă de un comitet în fruntea căreia se află o inimoasă profesoară, deşteaptă slab ecou în rândurile connaţionalilor, supuşi orbeşte puterii adeseori tirană a inerţiei şi tradiţiei. Dacă nu m’aş fi nimerit în zi de târg, mărturisesc că aproape n’aş fi auzit graiu românesc decât în casa unui vechiu cunoscut, de prin părţile bihorene, care a alergat în Iaşi, în cetatea Unirilor, de cum s’au surpat graniţele. Dacă oraşul are dezavantajele oraşelor de şes, împrejurimile imediate îi dau un deosebit farmec, tocmai prin contrast. Bată soarele cât de dogoritor în străzile oraşului, e deajmmn să trecii podul pentru ca să simţi răcoreala pajiştei şi a pădurii. In partea aceasta e cimitirul şi grădina publică, îngrijirea dată locului de veşnică odihnă e un semn de civilizaţie.
Cimitirul aice nu e evocator de tristeţă. E o grădină frumoasă, în care mormintele cel mult pot da altă cârmă gândurilor. Grădina publică de alăturea e una din cele mai frumoase din România întreagă; e formată din două părţi care se continuă. Una, cea din vale, cu alei prundite, cu ronduri de flori, cu arboni aleşi. E grădina modernă, lângă care sunt vile şi un sanatoriu curat şi vesel. Din ea, pe alei maii rustice, te urci în grădina naturală, pădurea scoborâtă de pe munte, în copacii căreiaveveriţele se hârjonesc, fără să le pese de cei care se preumblă. Din aleie, dai în cărări, amăgit de luminişurile de unde ai perspective asupra oraşului şi a împrejurimelor sale, tot urci, urci mereu, trezindu-te pe vârfuri de deal, unde strălucesc frunzele de castani, arce cu fructe, exportate, adică trimese la Bucureşti, cum îmi spunea un localnic. Grădina de jos, se prelungeşte cu pădurea; dacă la întoarcere schimbi drumul, din pădure te scobori prin livezi cu meri şi pruni, de fructele cărora nimene nu se atinge deşi gradinele sunt neîngrădite, înţelegi de ce.
Casa artiştilor este în această parte încântătoarea oraşului. Iar când spre sală, ai ajuns iarăşi de unde au plecat, o pajişte întinsă, chiar lângă oraş, dar necălcată de cât pe anumite cărărui te opreşte în loc. Iarba deasă, plină de un verde puternic, e presărată numai cu flori. E o bucată din Flora lui Boecklin. Pare că anume e pusă să te ţină locului, spre a te sili să guşti sceneria ce ţi se deschide dinainte. Din oraş nu se văd decât turnurile: unul al bisericei greco-catolice în îmbrăcămintea lui nouă, altul, cel din mijlocul pieţii, cu acoperişul bătând în verzui şi cel roş de cârmâz, al bisericei reformate. Li se văd numai vârfurile, peste un gard de arbori, sau încadraţi în plopi piramidali. Iar în fund, departe, spre miazăzi e zidul munţilor, de culoarea porumbelelor cu promoroacă. Pe cel începe a sclipi luceafărul, iar de după munţi se ridică un nouraş singuratic, îmbujorat de reflexul ce-i vine din asfinţit. Peste tot se lasă deplina pace a sălii de vară, încet, încet, cuprinzându-ţi fiinţa până’n adânc.
Lasa un raspuns