În noiembrie și decembrie 1971 s-au sărbătorit la Baia Mare 75 de ani de la înființarea Şcolii de pictură din localitate. Cu acest prilej s-a deschis o mare expoziție retrospectivă, s-au prezentat comunicări științifice, s-au evocat anii de început. Pictorul Aurel Ciupe, născut în Lugoj, în anul 1900 și-a petrecut prima lui vacanță la Baia Mare în timpul Primului Război Mondial, la vârsta de 16 ani. Despre prima impresie, despre cum a fost viața pictorilor sosiți în Baia Mare a apărut într-un articol din 1 ianuarie 1972 în revista Vatra.
Îmi amintesc mereu şi cu drag de Baia Mare, de prima vacanţă, de vacanţele pe care le-am petrecut aici. Şcoala de pictură, venerabilii săi maeştri, generaţia mai tînără şi colegii de vîrsta mea pe care i-am întîlnit și i-am îndrăgit în aceste locuri, mi-au rămas vii în amintire. Aveam pe atunci 16 ani. Primul război mondial era în toi; noaptea se auzeau din depărtare bubuituri de tun. Promovasem tocmai clasa a șasea de liceu, cu un rezultat nu tocmai strălucit, căci îmi plăcea mai degrabă să pictez decât să învăţ, cînd la îndemnul regretatului meu profesor de desen, Hollós Gyula, tatăl meu mi-a îngăduit să-mi petrec vacanţă de vară la Baia-Mare şi să mă înscriu la Școala liberă de pictură.
După febrile pregătiri şi o călătorie ,fără cel mai mic incident, într-o bună zi am descins la Baia-Mare. După ce am luat o birjă din gară şi m-am oprit drept în faţa Hotelului „Ştefan“, unde am închiriat o cameră, mi-am rînduit bagajele şi m-am îndreptat nerăbdător spre centru, avid să explorez acest nou univers. Dar nu m-am hazardat prea departe în „marea urbe“ — Baia Mare număra pe atunci vreo 7 000 de locuitori — stăpînit de teama de a nu mă rătăci.
Munţii dimprejur, malurile Săsarului, Dumbrava cu miresmele de brad pe care le răspîndea m-au fermecat. Aşa trecură primele două zile, în sfîrşit într-o după amiază duminicală — n-aş putea spune de ce am ales-o anume — mi-am luat inima-n dinţi şi am pornit -o spre Școala de pictură ca să mă-nscriu. Adresa o aflasem de la o calfă de frizer care îşi făcea promenada şi pe care l-am luat drept pictor, din pricina lavalierei şi a pălăriei cu boruri largi pe care le purta. Fireşte, fiind zi de repaus, la şcoală m-a întîmpinat doar portarul. Era şchiop şi mă lămuri cu bunătate, spunîndu-mi să mă prezint a doua zi dimineaţa cu hîrtie de desen, cărbune şi cinci coroane, taxa pentru modele. în cadrul acestor condiţii mă puteam considera înmatriculat. Nu-mi rămînea decit să mă apuc de treabă: pe vremurile acelea nu se cerea nici examen de admitere, nici ‘taxă şcolară. Omul meu se oferi apoi să-mi caute o gazdă.
Pornirăm de îndată spre Valea Roşie, unde locuia Bernáth Aurel. Cum acesta urma să fie înrolat, mă și vedeam moștenindu-i camera. Strada Văii Roşii avea la început case frumoase, apoi se îngusta şi în locul vilelor distinse apăreau case de un aspect mai curînd rustic, spoite în culori vii. Copaci înalţi mărgineau ambele laturi ale străzii, cufundînd-o într-o mare umbroasă de frunzişe, acoperite cu şindrilă şi împodobite cu muşcate la ferestre, casele minerilor respirau o atmosferă de calm îmbietor. Într-o astfel de casă de miner locuia Bernáth Aurel. Apropiindune, portarul mi-l arătă de partea cealaltă. Asta e domnul Bernáth!- zise. Parcă îl văd şi acum, în salopeta albastră de muncitor, cu părul cînepiu, netezit pe spate, pufăind dintr-o lulea lungă. Am intrat în curte și Bernáth care trebuie să fi avut pe atunci în jur de 21 de ani, mă întîmpină spunînd: Domnule, cu ce vă pot fi de folos? De uimire era să mă întind pe jos cit eram de lung. Era pentru prima dată în viaţa mea că cineva mi se adresa cu Domnule!
Altminteri, aproape toţi elevii şi tinerii pictori locuiau în asemenea căsuţe de mineri. Acestea se compuneau dintr-o odaie spre stradă care se închiria şi o alta spre curte în care locuia familia minerului şi bineînţeles dintr-o bucătărie. Odăile erau curate şi răcoroase, dar scunde şi cu ferestre mărunte, ceea ce le făceau întunecoase şi deci improprii pentru pictură. Cite o văduvă de miner se angaja să servească şi masa. Pictorii se adunau sub nucul din ogradă, în jurul mesii aşternută pentru prînz sau pentru cină. Cei mai mulţi veneau direct de la peisaj, cu şevaletul şi caseta de culori pe umăr şi tabloul proaspăt pictat în mînă. Voie bună, glume tinereşti şi cuvinte de duh însufleţeau hazul acestor modeste festine. în cursul verii, şcoala funcţiona în Dumbravă, intr-un fost şopron de fîn pe care municipiul îl transformase în două barăci de scînduri. Acestea erau aşezate pe o înălţime, la intrarea văii zisă a lui Petőfi, printre copaci uriaşi şi brazi înmiresmaţi. Şerpuind în sus, o potecă îngustă ducea intr-acolo.
Atelierul era vopsit în ulei, de un verde ca al merelor crude şi răspîndea o lumină plăcută. în vara aceea corecturile le făcea Réti István, în timp ce Bernáth Aurel învestit cu sarcini de responsabil, era „Massier“-ul atelierului.
Luni dimineaţa, după ce aşeză ţiganul care ne servea de model în poză — cum se spunea în limbajul nostru — Bernáth veni spre mine și mă întrebă dacă desenasem vreodată după modele vii. Răspunsul meu fiind negativ, îmi explică ce trebuia să urmăresc în timp ce desenez. Dacă mi-aduc bine aminte mi-a și schițat modelul la o scară redusă, pe marginea hîrtiei. M-am pus pe treabă cu multă sîrguinţă, aşteptînd plin de emoţii corectura lui Réti, care a avut loc în joia următoare. Ajungînd la mine, îmi contemplă desenul. Apoi îmi desenă schematic, în porţiunea de sus a planşei, un fragment alcătuit din umăr, claviculă şi muşchii gîtului, explicîndu-mi construcţia şi articularea lor. Ce n-aş da să fi păstrat această primă lucrare şi să o recontemplu!
În atelier se muncea cu seriozitate. Stîrnit de propriu-i interes, fiecare se străduia din plin.
În pauze părăseam atelierul încins de văpaia soarelui şi ieşeam la aer. Tolăniţi în iarba parfumată, sporovăiam veseli sau discutam încetişor. Alteori stăteam întinşi pe spate, scrutînd în tăcere, prin perdeaua de frunze, norii jucăuşi ce lunecau peste cerul ultra-marin al Băii Mari.
După amiaza eram liberi, n-aveam program. Ieşeam la peisaj, să pictăm pe cont propriu.
Seara, după cină, pictori şi ciraci ne întîlneam la cofetăria Berger din centru sau pe terasa Hotelului „Ştefan“, unde se auzeau şi sunetele unei orchestre de lăutari. Conversaţiile care se prelungeau pînă noaptea tîrziu, controverse şi informări, mă captivau în mod deosebit, căci printre maeştri vîrstnici unii vizitaseră înainte de război Münchenul şi Parisul.
Se relatau tot felul de lucruri interesante cu privire la expoziţiile, saloanele şi muzeele de acolo, se evocau artişti celebri şi ateliere reputate, se discuta despre noile orientări în artă, despre inerentele antagonisme, se vorbea despre literatură, teatru, muzică şi despre multe altele.
Prima mea vară la Baia-Mare s-a scurs în mijlocul acestor experienţe, bucurii şi amuzamente. Am îndrăgit oraşul şi l-am vizitat în repetate rînduri. Din păcate, aproape toate tablourile pictate la Baia Mare mi s-au risipit. Mai ştiu doar de o pictură înfăţişînd malul Săsarului şi de alta în care apărea Valea Roşie. Cea dinţii se află în patrimoniul Galeriei din Braşov, iar a doua într-una din odăile casei de creaţie de la Mogoşoaia.
Lasa un raspuns