Editura Acteon Books, Editura Vatra Veche și Asociația de Cultură Astra Lăpușană organizează la Mireșu Mare, în prezența autoarei Valeria Bilț, lansarea volumelor ”De la Florii la Rusalii” și ”Inima – Țara unde cresc îngerii”.
Evenimentul are loc, duminică, 1 iunie, la ora 12:00, după Sfânta liturghie la Căminul Cultural Mireșu Mare, unde prezintă Gheorghe Mihai Bârlea, Daniela Sitar-Tăut, editor, Nicolae Băciuț, editor și autoarea, Valeria Bilț.
Volumul ”De la Florii la Rusalii” este un periplu liric prin emoția creștină, a apărut la Actaeon Books 2025, B5, 84 pagini, cu o prefață de pr. prof. Ioan Chirilă, PhD și un Cuvânt explicativ de Valeria BILȚ, copertă de Ioan Dorel Radu.
Avva Antonie ne îndeamnă să ajungem la rugăciunea tăcerii, iar noi, cu visele încă în lume, ne întrebăm sfioși în sinea noastră zglobie: atunci, ce mai aude Domnul?! Cu zâmbetul strălucitor și fața-i plină de lumină, Avva Antonie ne răspunde: cântecul inimii voastre! Iar acest cântec se numește poezie și asta pentru ca mie îmi place să mă întorc la grecescul poieo/pieo – care are sensul primar de facere; poezia este lirica facerii, ori cum spun exegeții despre prologul Sfântului Ioan că este un lied al creației ce are în centru Logosul (Ioan 1). Ce minunat îți cântă inima, Avvo!
Aleg acum să pășesc în orizontul inimii Valeriei, plecând de la o tușă numerologică pe care o are în acest op poetic: treizeci și trei. Dar eu voi spune că în paginile sale sunt treizeci și trei și douăzeci și patru, numere ce ne poartă de la Florii la Rusalii în chip anagogic: treizeci și trei de lectio divina Christi, iar douăzeci și patru face trimitere la rugăciunea bătrânilor ca întrupare a Cuvântului, e praxisul doxologic născut de inteligo verbum Dei! Aici voi remarca nuccele poeticii tăcerii, care pe mine m-a vrăjit și m-a făcut să afirm că inteligența sufletului este mereu teologică, e mereu isihie, fericire în șabatul Domnului, în odihna lui Iisus, timp în care cântarea liturgică spune: „tot trupul să tacă!”, iar eu zic „ca Domnul (și voi) să audă cântul inimii”.
Și încă un detaliu: formele lirice utilizate îmi revelează o anumită dialogicitate, un dialog liric între tradiție și o postmodernitate, între îmbrățișare și lanțul ființei atârnat de cer. Autoarea ne arată că atunci când ești în întrupare, cântul ce se odihnește în tine este de fapt șuieratul Duhului în fluierul făpturii tale și de aici ars pastoralia și ars martiria, poezia ca mărturisire a raiului din noi. Florile, finicele,
ramurile sunt imagini paradisiace, florile de foc (Fapte 2,3) sunt săbiile vâlvâietoare (Facere 3, 24) care-i cheamă pe toți în împărăția Fiului în care toți vorbesc/ înțeleg pentru că se rostește Cuvântul, ce minunată taină a Cincizecimii – auzi și înțelegi ca în rai. „Ca-n ziua nunții din izvoare!” Alaiul s-a luat după Iisus, a intrat în Cetate și s-a minunat de cuvintele și sfânta Lui mânie: „casa Tatălui Meu, casă de rugăciune” (Matei 21,13), nu loc în care se schimbă harul cu bani. Există o narațiune lirică a Săptămânii Mari, dar accentele trebuie căutate pe excepționalitățile pedagogice: chipul blând al lui Iisus e
darul lipsei gândului la rău. Ceea ce rămâne doar la estetica externă se taie și se aruncă în foc, ori aici e lăsat în blestemul sterpiciunii. El, Cuvântul, sparge ordinea (închipuită) a lumii și însăși ordinea (închipuită) a firii se face povoară ca să intre din nou soarele, să intre sămânța veșniciei pentru ca sângele ce curge din sfărâmarea cerului să o facă să rodească din nou spic însutit.
Suntem furați în lectio euharistica, unde vezi și simțitr upul frânt, pâinea, gestul, sensul, totul a început să ardă și să primească lumină dinlăuntrul Domnului, iar aceasta nu e doar mâncare și băutură, ci e foc ce se pogoară ca, în taina, să-l pregătească pe fiecare să guste veșnica mântuire. Lacrima Christi se revarsă din cer și aduce cu sine toată „mila cerului”.
Existența în veșnicie este subliniată de poetă prin „ era dinaintea lemnului”, aceste elemente sunt temeliile veșniciei pline de mântuire: Crucea, Piatra din capul unghiului, Focul, grâul, vinul și omul. Toate sunt în axialitatea firilor și toate, după cădere, se cer după Cruce ca să fie izbăvite de Cel care în Ghetsimani „a simțit ce este să fii om” și tot atunci ne-a învățat să cerem ajutor spre „a putea duce”, nu spre a scăpa.
Dar ei, cei trei ucenici dormeau. Autoarea însă ne introduce-n istoria mântuirii, spunându-ne că atunci când El „S-a întors la
cei care-L iubiseră, aceștia dormeau”. Adormirea, moartea nu
e un sfârșit, ci o împlinire! Cerul s-a lăsat mai dulce ca taina,
ca Cină – sămânță pentru eternitate – la care comesenii simt
cum moartea fuge în adânc și cum tot trupul minunându-se
tace, pleacă cu lacrima și inima Maicii până în abis, de unde El spulberă întunericul, pentru ca toți în lumina începutului
să trăiască iar nunta izvoarelor de-nceput. Autoarea ne poartă
într-un străfund de teologie recapitulativă și restauratoare care
nu poate veni decât din sufletul scăldat în iubirea Celui înviat.
Săptămâna Paștilor din cer, a cerului putere, se dă în noi atunci când lumina se ascunde în pământ pentru ca să răsară iarăși din nimic ca un nou început, ca o umplere a sângelui nostru de înviere și de fericirea celui care tace lângă mormânt ca să audă doxologia îngerilor și șoapta Duhului ce mărturisește că El a înviat! Când zorii s-au născut din pământ nu am mai avut nevoie de niciun cuvânt, știind că am ajuns într-un loc unde nu mai este moarte, petalele de flori de sânge plutesc peste noi, în deșert roza de Ierihon vestește și ea acolo boabele de sânge și nisipul rodește viața din roua cerului de sus, câtă minunăție!
Sămânța volumului este pentru mine imnica tăcerii din chiar inima cărții florilor de Florii și a florilor de foc, de Rusalii. A fost o vreme când la mormânt am auzit doar tălpile pământului, când lumea a crezut că totul a murit, din nimic a răsărit lumina, petale de flori de foc, nu de dor, învierea pulsa în inima tuturor căci pentru toți se revărsare mărinimia cerului care cu glasul Maicii ne încredința că într-o zi vom fi cu toți chemați la cer ca Magdalena, ca mironosițele, ca apostolii, ca poporul, ca mai marii lumii, toți tăcem și ascultăm marea zicere hristică: priviți la Crucea Mea… și toți care priveau erau mântuiți! Eu sunt învierea și viața și vântul Rusaliilor a
început să zămislească în noi nădejdea în chipul nădejdii, în
fața noastră chipul blând al Lui: Veniți!
Poetica autoarei este pedagogică și mărturisitoare, este un argument al faptului că veșnicia e în noi, că atunci când vii la
Hristos pășești în înviere și Duhul te îmbracă în veșmântul firii necăzute din care dai mărturie că El a înviat și trăiești bucuria faptului pregustat în pâine și vin că toți vom învia, așa că, Duhule, suflă peste noi și desprinde norul petalelor mărturisitoare de înviere și de unicul Cuvânt ce te aduce în rai.
Volumul cuprinde o poezie ce îți arată potențialul latreutic și doxologic în lexic dumnezeiesc, evanghelic și o deschidere în noi a ferestrei spre cer, a minții care te cere icoană vie, față blândă, iubitul din munți, din izvoare, minunăția hierogamiei!
E o carte doxologică ce trebuie citită cu inima plină de Duh și cu mintea plină de cuvânt ceresc, de cuvântul Evangheliilor și atunci vom vedea că auzim cântul înviaților și lanțul ființei regăsite în postmodernitate ce urcă după lecția celor treizeci de ani ca fumul rugăciunii celor douăzeci și patru de bătrâni spre izvorul fericirii veșnice al Treimii!
Laudă autoarei și fericire cititorului ce va simți roadele Duhului și se va împlini în rugăciunea tăcerii!
Aleg acum să pășesc în orizontul inimii Valeriei, plecând de la o tușă numerologică pe care o are în acest op poetic: treizeci și trei. Dar eu voi spune că în paginile sale sunt treizeci și trei și douăzeci și patru, numere ce ne poartă de la Florii la Rusalii în chip anagogic: treizeci și trei de lectio divina Christi, iar douăzeci și patru face trimitere la rugăciunea bătrânilor ca întrupare a Cuvântului, e praxisul doxologic născut de inteligo verbum Dei! Aici voi remarca nuccele poeticii tăcerii, care pe mine m-a vrăjit și m-a făcut să afirm că inteligența sufletului este mereu teologică, e mereu isihie, fericire în șabatul Domnului, în odihna lui Iisus, timp în care cântarea liturgică spune: „tot trupul să tacă!”, iar eu zic „ca Domnul (și voi) să audă cântul inimii”.
Și încă un detaliu: formele lirice utilizate îmi revelează o anumită dialogicitate, un dialog liric între tradiție și o postmodernitate, între îmbrățișare și lanțul ființei atârnat de cer. Autoarea ne arată că atunci când ești în întrupare, cântul ce se odihnește în tine este de fapt șuieratul Duhului în fluierul făpturii tale și de aici ars pastoralia și ars martiria, poezia ca mărturisire a raiului din noi. Florile, finicele,
ramurile sunt imagini paradisiace, florile de foc (Fapte 2,3) sunt săbiile vâlvâietoare (Facere 3, 24) care-i cheamă pe toți în împărăția Fiului în care toți vorbesc/ înțeleg pentru că se rostește Cuvântul, ce minunată taină a Cincizecimii – auzi și înțelegi ca în rai. „Ca-n ziua nunții din izvoare!” Alaiul s-a luat după Iisus, a intrat în Cetate și s-a minunat de cuvintele și sfânta Lui mânie: „casa Tatălui Meu, casă de rugăciune” (Matei 21,13), nu loc în care se schimbă harul cu bani. Există o narațiune lirică a Săptămânii Mari, dar accentele trebuie căutate pe excepționalitățile pedagogice: chipul blând al lui Iisus e
darul lipsei gândului la rău. Ceea ce rămâne doar la estetica externă se taie și se aruncă în foc, ori aici e lăsat în blestemul sterpiciunii. El, Cuvântul, sparge ordinea (închipuită) a lumii și însăși ordinea (închipuită) a firii se face povoară ca să intre din nou soarele, să intre sămânța veșniciei pentru ca sângele ce curge din sfărâmarea cerului să o facă să rodească din nou spic însutit.
Suntem furați în lectio euharistica, unde vezi și simțitr upul frânt, pâinea, gestul, sensul, totul a început să ardă și să primească lumină dinlăuntrul Domnului, iar aceasta nu e doar mâncare și băutură, ci e foc ce se pogoară ca, în taina, să-l pregătească pe fiecare să guste veșnica mântuire. Lacrima Christi se revarsă din cer și aduce cu sine toată „mila cerului”.
Existența în veșnicie este subliniată de poetă prin „ era dinaintea lemnului”, aceste elemente sunt temeliile veșniciei pline de mântuire: Crucea, Piatra din capul unghiului, Focul, grâul, vinul și omul. Toate sunt în axialitatea firilor și toate, după cădere, se cer după Cruce ca să fie izbăvite de Cel care în Ghetsimani „a simțit ce este să fii om” și tot atunci ne-a învățat să cerem ajutor spre „a putea duce”, nu spre a scăpa.
Dar ei, cei trei ucenici dormeau. Autoarea însă ne introduce-n istoria mântuirii, spunându-ne că atunci când El „S-a întors la
cei care-L iubiseră, aceștia dormeau”. Adormirea, moartea nu
e un sfârșit, ci o împlinire! Cerul s-a lăsat mai dulce ca taina,
ca Cină – sămânță pentru eternitate – la care comesenii simt
cum moartea fuge în adânc și cum tot trupul minunându-se
tace, pleacă cu lacrima și inima Maicii până în abis, de unde El spulberă întunericul, pentru ca toți în lumina începutului
să trăiască iar nunta izvoarelor de-nceput. Autoarea ne poartă
într-un străfund de teologie recapitulativă și restauratoare care
nu poate veni decât din sufletul scăldat în iubirea Celui înviat.
Săptămâna Paștilor din cer, a cerului putere, se dă în noi atunci când lumina se ascunde în pământ pentru ca să răsară iarăși din nimic ca un nou început, ca o umplere a sângelui nostru de înviere și de fericirea celui care tace lângă mormânt ca să audă doxologia îngerilor și șoapta Duhului ce mărturisește că El a înviat! Când zorii s-au născut din pământ nu am mai avut nevoie de niciun cuvânt, știind că am ajuns într-un loc unde nu mai este moarte, petalele de flori de sânge plutesc peste noi, în deșert roza de Ierihon vestește și ea acolo boabele de sânge și nisipul rodește viața din roua cerului de sus, câtă minunăție!
Sămânța volumului este pentru mine imnica tăcerii din chiar inima cărții florilor de Florii și a florilor de foc, de Rusalii. A fost o vreme când la mormânt am auzit doar tălpile pământului, când lumea a crezut că totul a murit, din nimic a răsărit lumina, petale de flori de foc, nu de dor, învierea pulsa în inima tuturor căci pentru toți se revărsare mărinimia cerului care cu glasul Maicii ne încredința că într-o zi vom fi cu toți chemați la cer ca Magdalena, ca mironosițele, ca apostolii, ca poporul, ca mai marii lumii, toți tăcem și ascultăm marea zicere hristică: priviți la Crucea Mea… și toți care priveau erau mântuiți! Eu sunt învierea și viața și vântul Rusaliilor a
început să zămislească în noi nădejdea în chipul nădejdii, în
fața noastră chipul blând al Lui: Veniți!
Poetica autoarei este pedagogică și mărturisitoare, este un argument al faptului că veșnicia e în noi, că atunci când vii la
Hristos pășești în înviere și Duhul te îmbracă în veșmântul firii necăzute din care dai mărturie că El a înviat și trăiești bucuria faptului pregustat în pâine și vin că toți vom învia, așa că, Duhule, suflă peste noi și desprinde norul petalelor mărturisitoare de înviere și de unicul Cuvânt ce te aduce în rai.
Volumul cuprinde o poezie ce îți arată potențialul latreutic și doxologic în lexic dumnezeiesc, evanghelic și o deschidere în noi a ferestrei spre cer, a minții care te cere icoană vie, față blândă, iubitul din munți, din izvoare, minunăția hierogamiei!
E o carte doxologică ce trebuie citită cu inima plină de Duh și cu mintea plină de cuvânt ceresc, de cuvântul Evangheliilor și atunci vom vedea că auzim cântul înviaților și lanțul ființei regăsite în postmodernitate ce urcă după lecția celor treizeci de ani ca fumul rugăciunii celor douăzeci și patru de bătrâni spre izvorul fericirii veșnice al Treimii!
Laudă autoarei și fericire cititorului ce va simți roadele Duhului și se va împlini în rugăciunea tăcerii!
Lasa un raspuns