Schimbarea la Faţă a Domnului, sărbătorită de creştinii ortodocşi şi catolici

Anterior, discipolii lui Iisus văzuseră şi se uimiseră de minunile Lui, considerate semne ale Dumnezeirii Sale, dar în sufletul lor ei îl considerau tot un om – un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.
Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Faţă, Sfinţii Apostoli înţeleg că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Evenimentul s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.
Potrivit relatărilor biblice, Iisus venea spre nordul Ţării Sfinte, se îndrepta către Ierusalim şi le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa, care îl aşteptau în Ierusalim.
Ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi şi i-a luat cu El numai pe trei dintre aceştia: pe Petru, Iacob şi Ioan – discipolii cei mai de nădejde, care vor fi martori şi la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Iisus, împreună cu cei trei, a urcat pe munte ca să se roage şi, pe când se ruga El, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Patima şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este considerată aceea a îndumnezeirii naturii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale Dumnezeieşti. Din acest motiv, sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Se crede ca Schimbarea la Faţă a Mântuitorului a avut loc în timpul festivalului evreiesc Booths şi astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creştină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii din Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Aşa cum Petru, Iacov şi Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă misiunea Mântuitorului şi faptul că suferinţa Lui a fost voluntară şi pe deplin acceptată.
Această întâmplare a constituit subiectul unei dispute teologice între Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumina creată, în timp ce Grigorie Palama susţinea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susţine argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa Sa, dar Îl putem cunoaşte în energiile Sale, pe măsură ce El Însuşi se revelează.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul al XIV-lea, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat, de asemenea, că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană realizată de apostoli a fost aceea a Schimbării la Faţă.
În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă, deşi prăznuită sporadic încă de prin secolul al VII-lea, s-a generalizat mult mai târziu, prin hotărârea luată de Papa Calist al III-lea de a consacra definitiv această sărbătoare, drept mulţumire pentru biruinţa oştilor creştine asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456.