Participă la vânătoare de când se știe. Are carnet de membru al Agenției Județene a Vânătorilor și Pescarilor Maramureș de 30 de ani, dar de mic a participat alături de tatăl său și de bunicii lui la vânătoare. Sandu Griguța din Săpânța povestește începuturile pasiunii sale pentru vânătoare.
”A fost ereditară această pasiune, tata a fost vânător, bunicii la fel. Vâzîndu-i, m-am luat după ei și am fost prima dată gonaș, un mic asistent. Am primit astfel dragul de a umbla la vânătoare. Din 1989 am dobândit carnetul de vânătoare, pe atunci la Târgu Lăpuș. Din 1989 la sfârșitul anului am venit la Săpânța și sunt de atunci aici, la fondul de vânătoare”, povestește Sandu Griguța.
N-a cunoscut frica, cu toate că vedea mistreți sau lupi aproape de el. Acum și feciorul e vânător și ginerele și speră că și nepoțelul de un an și șapte luni va îmbrățișa această pasiune. Și soția sa a fost timp de șase ani membră a Clubului Vânătorilor, și tatăl său la fel. Sandu preferă vânătoarea la goană, cu câini, e mai spectaculoasă, spune el. Sezonul de bază e în intervalul octombrie- ianuarie.
”Prefer vânătoare cu goană, cu câini, cu copoi ardelenesc, e foarte bun pentru vântoare de mistreți. Pe fondul alb e foarte plăcută ieșirea în teren, admirarea peisajului. Sâmbăta și duminica practicăm mai mult și e foarte plăcut. Se stabilește după ce se ridică autorizația de vânătoare, locul de întâlnire, începem cu instructajul de protecția muncii, se stabilește zona, adunăm informația de la paznicul de vânătoare. Stabilim unde facem goana, gonașii, standurile, timpii. Se dă semnal printr-un foc de armă să se știe unde sunt gonașii.Trebuie multă grijă și atenție, dar e frumos”, spune Sandu Griguța.
Sandu Griguța e și șef de district la Ocolul Silvic Săpânța. E un atu pentru el, ca vânător.
”Am tangență cu pădurea, cu natura, știu și recunosc exemplarele de animale, le pot identifica foarte bine. Mâ întâlnesc de multe ori cu vânatul și știu pe unde sunt exemplarele mai frumoase”, povestește acesta.
Trofee importante vorbesc despre vasta sa experiență. Coarne de cerbi, blană de urs, de mistreț, blană de lup sau vulpe. Are diplome și medalii obținute de la competiții de profil, din țară, dar și din străinătate.
”Cele mai multe trofee le am de la mistreți, dar am și de cerbi, de căpriori, vulpe, urs, lup. Nu prea se mai eliberează autorizații pentru lup, deși în România încă mai avem un număr frumos de lupi. Dar nu trofeele contează neapărat”, spune Sandu Griguța.
Adrenalina atinge cote maxime atunci când vânatul se apropie nespus de mult de vânător. Pulsul accelerat nu l-a descurajat însă niciodată pe Sandu Griguța.
”De multe ori nici nu mai știi dacă mai ai inimă, parcă ești într-un vis, și abia apoi reproduci momentul. Pulsul e triplu în acel moment, e o strângere de inimă, nu tii ce animal e, cât e de aproape, ursoaica cu puii e cea mai periculoasă. Dar trebuie să știi cum să faci, dacă stai ascuns, ea trece liniștită de tine. Am avut parte de episoade și frumoase și mai dramatice, cu pericole, dar niciodată nu m-am gândit să mă retrag. Când am mers o dată să ridic o vulpe pe care am împușcat-o, a apărut un urs, chiar a fost neplăcut atunci, dar am avut noroc cu un câine care m-a salvat și a distras atenția. Eu m-am retras spre o stâncă și am făcut gălăgie încercând să intimidez ursul. Am prins o dată un exemplar frumos de vulpe care vâna un ciuf de pădure. Mulți lupi am avut ocazia să văd urlând. Am împușcat mistreț cu un singur picior, cu un singur colț, am văzut cerbi cu un singur corn”, povestește Sandu Griguța.
Tot vânătorii sunt însă și cei care augrijă ca în sezonul rece animalelor să nu le lipsească hrana în pădure.
”Mă bucur că încă sunt animale frumoase, le mai ajutăm și noi cu hrană suplimetară în iernile foarte grele. Nu se împușcă animalele oricum, sunt selecții, sunt planuri de recoltă pentru a putea păstra un echilibru în teren, sunt studii făcute care demonstraeză că în timp poate să apară consangvinitatea care poate duce la pierderea din exemplarele frumoase, pe care ți le-ai dori să le ai în teren. Trebuie făcută o selecție să nu participe la împerechere exemplarele ndorite, exact ca la speciile de abori. E adevărat că mai ai sentimnete de reținere, dar ți le înfrânezi”, spune Sandu Griguța.
Într-un țarc autorizat, vânătorul adăpostește două exemplare de căprioare, care au fost hăituite de câini. Griguța le are în grijă până când vor putea să fie lăsate înapoi în pădure.
Sandu Griguța are și câteva exmplare de copoi ardelenesc.
”Am fost la multe concursuri cu câinii mei de vânătoare. Am dat câteva exemplare și în Italia, iar aceștia au luat toate cupele de la concursurile la care au participat. Mă mândresc cu ei. Vânătoarea cu copoi e foarte spectaculoasă”, explică Sandu Griguța.
Sandu se poate lăuda cu trofeele sale, cu câinii de vânătoare, dar și cu colecția sa de pălării.
”Îmi place să am pălării diverse, oriunde mă duc le folosesc în funcție de sezon, de speciile pe care le vânez, le schimb după culorile din teren, după costumație. Pălăria e decorată cu insigne cu căprioară, cocoș de munte, șoim, floare de colț, lup, vulpe, arme și multe alte simboluri”, arată Sandu Griguța.
Sandu cunoaște și povestea lui Colț Alb de Săpânța. Un exemplar de lup alb, adus în Săpânța de un neamț, care și-a găsit sfârșitul în zonele stâncoase din Maramureș. Sandu a reușit după două luni de urmărire să se împrietenească cu Colț Alb și l-a ținut aproape de casa sa.
”A fost un exemplar de excepție, un lup obținut dintr-o împerechere dintr-un lup și o femelă de ciobănesc german. Cam 80% a dobândit caracterele lupului. Abia după două luni am reușit să devin stăpânul lui. Am reușit să-l prind cu câinii mei de vânătoare, a fost un lup foarte deștept. L-au luat cu mine în teren, a fost o frumusețe de lup alb, avea o viteză extraordinară. A mai trăit opt ani”, spune, cu tristețe în glas, Sandu Griguța.
Pe lîngă trofeele obținute, o tocăniță de măruntaie sau un gulaș de căprior fac parte din întâlnirile între vânători. Socializarea și ieșitul în natură constituie un plus al acestei activități, spune vânătorul din Săpânța.
Lasa un raspuns