Au trecut 67 de ani de când Petru Onisim face coşuri de nuiele. Are 77 de ani şi de copil a deprins acest meşteşug care odinioară i-a adus mulţi bani, însă astăzi reprezintă doar o pasiune şi o cale de relaxare. Bătrânul este prezent în fiecare zi de joi în centrul comunei Ocna Şugatag, acolo unde se organizează piaţă, însă de luni bune nu a mai vândut nici măcar un coş. Dar nu renunţă. Chiar şi după 67 de ani, împletitul coşurilor îi aduce satisfacţii. Se ocupă de acest meşteşug de fiecare dată când are timp, printre alte activităţi.
„Eu le fac. N-am stat niciodată să văd cât îmi ia să fac unul pentru că le fac între alte activităţi, iar în ritmul ăsta îmi ia vreo 2-3 zile. Eu am învăţat meseria asta de la tata, el se pricepea foarte bine, făcea numai cu o mână”, povesteşte Petru Onisim.
Maramureşeanul este născut în satul Breb. Locuieşte cu soţia sa, care de o viaţă i-a fost alături şi l-a susţinut mereu să-şi ducă mai departe pasiunea. În tot acest timp, a sperat ca cineva să înveţe meserie de la el şi să ducă mai departe această tradiţie. Toată încrederea şi-a pus-o în cei trei nepoţi, însă, spre dezamăgirea lui, niciunul nu vrea să îi urmeze pasiunea. În tinereţe, a participat chiar şi la concursuri de făcut coşuri din nuiele. A câştigat nu o dată, ci de fiecare dată. Îşi aminteşte cu nostalgie de acele vremuri şi mărturiseşte că îi e dor de tinereţe şi de vremurile de atunci.
„Am trei nepoţi, nu vreau să mă urmeze. Am dat concurs cu încă doi din Sârbi şi l-am câştigat. Fac asta de la 10 ani. A fost mai greu până am învăţat”, a mai spus bătrânul Onisim.
Despre tainele împletitului de coşuri, bărbatul spune că cel mai important lucru de ştiut este soiul lemnului folosit. Coşurile se fac numai din nuiele de alun, deoarece, explică bătrânul, este lemn rezistent. Tehnica însă este una destul de complicată.
„Toată lumea, români şi străini, îi zice alun, dar eu îi zic tufă, cum să zice la noi, în bătrâni. Le fac din tufă, că tufa nu se rupe, restul toate se rup. E destul de greu, că trebuie să presezi către genunchi şi cu degetele se încreastă un pic. Fac asta ca să mai treacă timpul şi să uit de necazuri”, mărturisește Petru Onisim.
Cu toate că se deplasează câţiva kilometri până la piaţă să îşi încerce norocul, rar se întâmplă să mai vândă câte ceva. De cele mai multe ori vine la Ocna Şugatag degeaba şi nu face bani nici măcat să-şi plătească transportul. Noroc cu pensia, care îi asigură şi drumul, şi traiul.
„E greu, că trebuie să ne asigurăm hrana. De vândut nu vând nimic, decât foarte rar. Atâta că trebuie să dau 6 lei la transport, 3 dus, şi 3 întors. Altceva nimic. Turişti încă nu prea vin, încă nu e vară, nu e sezonul. Eu sunt aici în fiecare joi, că tot sper că poate o să vând ceva, că poate o să vină ceva turişti”, explică bătrânul.
Preţurile nu sunt atât de mari, doar că lumea nu mai foloseşte obiectele care se utilizau mai demult în gospodărie, la treburile zilnice. Oamenii folosesc acum diferite produse din plastic, în detrimentul celor făcute manual. Petru Onisim povesteşte că pe vremea când era el mai tânăr, femeile îşi purtau copiii mici în coş atunci când mergeau la muncile câmpului, dar astăzi nu se mai întâmplă aşa ceva, deoarece femeile tinere nu prea mai fac agricultură.
„Foarte slab merg vânzările, noroc cu pensia. Preţurile pornesc de la 10 lei, până peste 100 de lei”, precizeazeă bărbatul.
Astfel, pentru Petru împletitul coşurilor de nuiele a rămas doar o pasiune care nu-i aduce niciun venit. Dar spune că toată viaţa sa va continua să se relaxeze în acest fel şi speră că într-o bună zi cineva va aprecia munca sa şi va învăţa acest meşteşug.
Lasa un raspuns