S-a vorbit, în general, mult şi frumos despre Grigore Lese, despre ceea ce el reprezintă şi despre ceea ce el a făcut pentru cultura romană. De aceea eu voi încerca să spun câteva cuvinte despre ceea ce nu a făcut Grigore Lese şi despre ceea ce nu este Grigore Lese.
Grigore Lese nu a căutat să schimbe lumea, ci vrea doar să-i facă pe oameni să conştientizeze că muzică străveche, muzică din comunităţile tradiţionale reprezintă un patrimoniu imaterial foarte preţios, care trebuie păstrat şi protejat.
Grigore Lese nu este un simplu cântăreţ, el nu este unul care cântă şi atât. Ci el studiază zilnic fenomenul cultural pe care îl performeaza, realizează comparaţii cu muzica tradiţională a altor popoare, operează ample investigaţii muzicologice, pentru a realiza o evaluare competentă a ceea ce avem noi aici.
Grigore Lese nu este un rapsod în sensul propriu şi etimololgic al termenului. Etimologic, cuvântul „rapsod” vine din greacă veche, fiind un substantiv compus din „raptein” care înseamnă „a coase” şi „ode” care înseamnă cântec. Originar, încă din vremurile homerice, rapsodul era unul care coase laolaltă fragmente diferite din cântece diferite, petice din materiale diferite, strofe de poezii sau teme muzicale, pe care apoi le recita şi cânta înşiruite la întâmplare, fără să-şi pună problemă că, în tot acest timp, ne aflăm cu toţii sub zodia constrângătoare a Logos-ului. În filosofia modernă, filosoful Immanuel Kant vorbeşte despre un caracter „rapsodic” al conştiinţei, acesta constând în conştiinţa care posedă diferite noţiuni îngrămădite la întâmplare, preluate necritic din experienţă, spre deosebire de conştiinţa logică, în care conceptele sunt articulate deductiv. Prin extensie, „rapsod” s-a numit şi unul care face o lucrare de peticire.
Ci Grigore Lese nu este rapsod, ci este unul care a reuşit să realizeze, din cântece diferite, grandioase construcţii muzicale, structurate pe o anume idee, de natură să dea un efect de sens inclusiv în plan ideatic. Pot, oare, avea ceva în comun o priceasnă, un cântec religios care se cântă din mers de către procesiunile ţărăneşti care mai merg la mânăstiri de Sfântă Maria – şi o variantă oarecare a Mioriţei ? Grigore Lese a demonstrat că pot avea. Este vorba de mitul străvechi al mamei îndurerate şi a fiului-jertfă, care este un arhetip cultural păstoresc foarte vechi, anterior apariţiei creştinismului.
Diferenţă între Grigore Lese şi rapsozii obişnuiţi este aceea că Grigore are idei muzicale, pe când rapsozii nu au idei muzicale şi, în genere, aceştia nu au nici un fel de idee.
Grigore Lese nu înfrumuseţează muzica din perspectivă interpretării. El ştie că muzică arhaică din vatra satului are un carcter oral şi se bazează pe o permanentă improvizaţie. Aceasta nu trebuie smintită din rosturile sale nu trebuie nici artificial.
Grigore Lese nu face turnee, nu practică turismul folcloric. Nu cântă pentru câştig şi nici nu poate să cânte decât numai acolo unde este ascultat în tăcere deplină, acolo unde nu se mai aude nimic, în afară de glasul lui.
Grigore Lese nu cântă şlagăre, ci îi place acea muzică în care se regăsesc prototipuri ale mai multor popoare, cum ar fi de exemplu muzică pastorală şi a riturilor de trecere. Aici se pot găsi structuri melodice foarte vechi, care sunt aceleaşi pe tot mapamondul. El a demonstrat, bunăoară, anul trecut, că epitafurile grave de pe crucile de la Săpânţa pot fi cântate şi de către irlandezi, pe melodii populare irlandeze.
Grigore Lese a spus-o în repetate rânduri că nu se consideră vedetă şi că noi trebuie să ştim ce vrem să fim : vedete sau oameni de cultură.
De aceea voi încheia, zicând împreună cu divinul Platon, că Filosofia este şi ea o formă de muzică.
Lasa un raspuns