În buza alegerilor parlamentare dintr-un decembrie care ar trebui să ne bucure, precum o lună a cadourilor, nu să ne întristeze ca o lună a zavistiei politice, uluiala a ajuns să facă parte din ceașca de cafea zilnică a multora dintre noi. Asistăm cu nesfârșită mirare la tocmeli de prost gust, în care tot felul de partide se aliază cu tot soiul de alte partide și scot la iveală o minunăție de candidați pentru Parlament de îți vine să îți iei câmpii, văile, codrii, tufișurile, peștii de acvariu și ce-ți mai cade la îndemână. De acord că politica poate fi ca o duduie zburdalnică, una cu aparte sensibilități de alcov, dar parcă dă râsul iama-n tine văzându-i pe unii cum încearcă să prostească publicul la nesfârșit. Se târguiesc locuri eligibile în Parlament între inși politici care până mai ieri erau în stare să se muște reciproc de măsele, de amigdale, de varice, de orice. E un spectacol al vieții și ăsta, e adevărat. Atâta doar că e unul trist, obositor, enervant. Însă înainte de a se trage cortina peste acest spectacol burlesc poate interveni un personaj oarecare, ce nu are legătură cu Caragiale și humorul lui. Și, ca un cetățean neturmetat, personajul care se încumetă să apară în fața cortinei poate să molfăie o întrebare retorică, de genul: ”Eu cu cine naiba să mai votez?”. E posibil să fie un personaj colectiv…

Lasa un raspuns