CUVINTE CU MINTE | Rolul femeii în satele tradiționale [ autor: Măriuca Verdeș ]

Femeia a avut un rol important în satele tradiționale. Era prezentă peste de tot, înconjurată și plină de putere, credință și har. Tăria, puterea se cerea de la Dumnezeu pentru a putea face cele necesare în viață. Puterea de a face copii mulți, de a pregăti în fiecare zi mâncare, mereu încercând din nimic să facă ceva și din puțin să facă mult. Credința le-a fost forța care le dădea posibilitatea să comunice cu divinul. Cum a putut omul simplu să pătrundă în descifrarea unei comunicări sacre cu divinul și cu stihiile? O explicație ar fi dorința de a se depăși. Dorința de a înțelege care este rostul lui pe acest pământ. Iar acest aspect îl putem foarte bine constata prin faptul că omul comunica foarte mult cu Dumnezeu, spunându-i-se ce are de făcut.

Statul în genunchi în fața lui Dumnezeu era perceput ca fiind esențial pentru supraviețuire în satul de odinioară, deoarece depindeau de ceea ce le dădea El prin intermediul naturii. Astăzi, în schimb, având atât de multe posibilități de a supravețui, oamenii au început oarecum să se rupă de către El. Strămoșii începeau fiecare lucru cu o rugăciune, reușind prin sinergie cu Dumnezeu să facă lucruri bune și durabile.

Un mod esențial de exprimare este cel prin intermediul cântului. Din versurile păstrate reiese că omul prin cânt intra în comuniune cu păsările, uneori chiar luându-se la întrecere cu ele cântând fie vocal, fie cu instrumentele tradiționale ,,Ieșam dimineață când începeau păsările a cânta șî cu cetera încercam să le imit.”

„Cucule, cucuțule,

Mândru-ți cânți tu numele,

Păstă tăte satele.

Cântă cuce șî p-a mneu,

Că nu ț-a păre-n veci rău.”

(Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, Folclorul literarromânesc, Editura Didactica și Pedagogică, București, a976, p. 339)

În trecut majoritatea sătenilor cântau, indiferent de abilitate, însă după apariția soliștilor profesioniști a apărut o schimbare a mentalității și a concepției despre muzică; astfel, s-au redus ocaziile în care sătenii se exprimau muzical și liber. Femeile erau cele care au fost promotoarele unor genuri specifice lor printre care cântecul de leagăn, horile de secerat, strigăturile la mireasă, bocetul (cântatu’ mortului). Bărbații își foloseau abilitățile vocale îndeosebi la horile de cătănie, de dragoste, la strigăturile din cadrul jocurilor etc.; erau în general singurii care foloseau instrumente muzicale. Melodiile tradiționale puteau fi folosite pentru diverse versuri, de multe ori chiar improvizate. „În folclorul literar contemporan, cântecul liric și strigăturile reprezintă categoria cea mai dezvoltată și cea mai vie. Această vitalitate este determinată de capacitatea mai mare de adaptare la viața contemporana.

Cântecul liric este expresia multiplă și nuanțată a vieții, mentalității, gândurilor și năzuințelor poporului.”Horile bătrânești, dacă nu sunt transmise generaților tinere, se pierd; totuși, pentru ca o tradiție să rămână vie, trebuie să interacționeze cu puterea creativă a individului. Astfel, în cadrul activităților culturale ale „Școlii Rădăcinilor Străbune” și a opționalului de folclor s-a pus accent pe revitalizarea portului, obiceiurilor și a identițății fiecărui sat în parte.

[1]         Inf. Mihai Covaci, Vadu Izei.

FOTO:

Șezătoare în muzeul Maramureșean

Călineștenii ( din arhiva Muzeului Satu Mare, colecția G. Ioniță Andron)

 

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.