În articolul apărut în 3 aprilie 1934 în ziarul ”Dimineața” din București, redactorul aflându-se într-o vizită în Baia Mare, devine obsedat de tablourile peste care dă la tot pasul.
Oraşul tuturor pictorilor. Artişti de pretutindeni vin să picteze la Baia-Mare
Ce minunată vale… Toţi călătorii din trenuleţul domol, sunt la fereastră şi admiră peisajul ondulat, dealuri elegant arcuite, masive de pomi rotunzi, clăbuci vegetali de bogată verdeaţă, rotunjiri de teren odihnitoare pentru ochi. Someşul curge prin această paradisiacă vale, când paralel, când împletit cu una dintre cele mai frumoase şosele din ţară. Ai vrea să fii într’o barcă, pe Someş, să aluneci cu apa lui de aur, pe sub pomii de un verde umed, aproape negru. Trenul acesta te duce direct de la Cluj la Baia Mare, fără a mai ocoli prin Satu Mare. La Baia, pe drumul de la gară la hotel, ce asociaţie absurdă de idei, mă face oare să mă gândesc la Veneţia? Droşcuţa ce sare pe bolovani, nu are, vă asigur, nimic care să amintească gondola, nici şoseaua pietruită ceva de lagună. Dar am văzut de mult, la Veneţia, intro seară când veneam în gondolă de la gară spre hotel, pe ferestre, dincolo de balcoanele dantelate, tavanele pictate ale palatelor iluminate violent şi păreţii lor încărcaţi de tablouri, semnate desigur de marii maeştri ai artei italiene. Şi tot astfel — o, lucru neaşteptat — aci, în micul orăşel de la marginea ţării, din fundul Ardealului, la Baia, pe ferestrele luminate, găsesc în case, multe tablouri pe pereţi…
VIZIUNI PICTURALE
Impresia aceasta fugitivă și ciudată se șterge repede din minte, lăsând abia o umbră de nostalgie – ca un vag parfum în urma unei femei frumoase — pentru cetatea dogilor și a lagunei… Dar abia coborâm în holul hotelului, şi impresia de mai sus se aprinde violent: am nimerit la hotel, sau într’o expoziţie de pictură?….’ Mai intâi, construcţia hotelului e originală. Imaginaţi-vă un hol vast, ca de gară. Intrând din stradă in acest hol, ai crede că dincolo de el, vei da de liniile ferate. În sala aceasta, gherete ca de case de bilete, tejghele ferecate ca pentru bagaje, şi… tablouri. Foarte multe tablouri… Poate o obsesie, o halucinaţie, de oboseală excesivă… Pe o scară monumentală, ca a unui muzeu, urci la etaj intri în cameră şi te pregăteşti de spălat. Camera banală, de hotel provincial. Dar colo, în colţ, lângă şifonier, un obiect neaşteptat, ţi-a întors spatele .. e un tablou, cu faţa la perete. Da, iată şasiul, pânza… .Îl ridici, e un peisaj… Nici măcar o litografie. ci un tablou in ulei… . Ce caută acest tablou, în odaia ta? Imaginaţia aprinsă, ţese îndată un început de aventură poliţistă, poate că un hoţ l-a furat din cine ştie ce muzeu străin, şi, de frică, l-a părăsit aci…
ŞI LA PORTAR
Am luat tabloul şi am deschis şifonierul, ca să-l pun acolo. În şifonier era alt tablou. M’am grăbit atunci să-mi tom apă rece pe cap, poate că voi scăpa astfel, de aceste viziuni… picturale. Cobor în holul vast ca de gară. Am să-l întreb pe portar, ce este cu această aglomeraţie de tablouri. S’ar zice un hotel, o pensiune specială pentru pictori. Am să-i spun cinstit, că eu nu sunt pictor, şi am să mă mut la alt hotel. Dar cum intru la portar, stupoare, păreţii cămăruţii lui sunt tapetaţi cu tablouri de toate dimensiunile… Peizaje, flori, naturi moarte şi naturi vii… Trebuie mai întâiu să mă asigur, că nu visez. Sau poate că am nimerit într’o pinacotecă… Es în stradă. O cofetărie. Am să beau un pahar cu apă rece. Poate căldura… cine ştie?… Obsesia infernală — sau divină — mă urmăreşte şi aci. Iau îngheţata, intr’o expoziţie de pictură : cofetăria are pe păreţi o sută de tablouri. Toate dimensiunile, toate subiectele. Mai ales peizaje. O obsesie verde. Şi atunci, mi-a încolţit în minte tablouri!… Poate că şi micul magazin, de mărunţişuri „La Paris“, are în rafturi tot tablouri. Chiar la farmacie…
PICTURI INTR’UN MAGAZIN DE MANUFACTURA
Am intrat într’un magazin de manufactură. .. Cu ce vă putem servi, mă rog frumos?… — Mă iertaţi, n’am venit să cumpăr… Dar… și la dv. sunt tablouri?… Nu mai am nevoie de nici un răspuns: ochii mi s’au obicinuit acum cu clar-obscurul dinăuntru, şi descifrez, deasupra rafturilor, o adevărată galerie de tablouri… – Poftiţi, avem şi in fund tablouri… Pe stradă, mă uitam să văd dacă nu sunt atârnate şi de felinare, tablouri ! ” Şi îmi dau cuvântul de cinste că nu exagerez nimic: pe una din numeroasele guri de pivniţe ce se deschid direct în stradă, am zărit, atârnată de păretele umed, în pivniţă, o Cina cea de taină!… La restaurant, am luat de asemeni masa ca intr’o galerie de pictură, privit de o duzină de portrete ironice sau de peizaje învoalte, cu cercuri vişinii sau liliachii, cu căsuţele oblice şi stufoase… — Ascultă chelner, în toate pivniţele din oraş, sunt tablouri ? Nu în toate. Dar nu multe. Avem şi noi vreo douăzeci în pivniţă. — Şi de unde provin aceste cantități de pivnițe și de tablouri, în orașul vostru? Explicația ce mi-a dat, este că în împrejurimi, se află mari mine de aur…
Ei și? – profit ca să plasez un spirit ușor, – poate că și galeriile minelor noastre, sunt tot galerii de pictură. Nu știu, poate să fie tablouri și în mină, îmi răspunde candid oberul.
Ce înfloreşte într’un oraş bogat
Şi continuă explicaţia; altădată, când aurul se exploata intens, oraşul era foarte bogat. În bogăţie, înfloreşte arta şi… vinul. De aci, numeroasele pivniţe de vin. — Dar tablourile? Artiştii sunt boemi, ei nu vin după aur. Şi e, la Baia Mare, o adevărată invazie de pictori. Din zori până seara, ei es şi intră în oraş, cu şevalete, cu palete, cutii de culori şi scaune pliante… La fiecare colţ de stradă, un pictor şi-a instalat şevaletul, şi lucrează, fără ca nimeni sa se oprească din drum şi fără să se strângă în jurul lui copiii Parcul e plin de pictori. Pe aleele lui sunt presărate şevalete înfipte pe teren, ca nişte steguleţe pe harta unui strateg. Explicaţia?… Pe cine-l întrebi, umflă pieptul şi-ţi spune cu mândrie : — Baia Mare e oraşul picturii. — Dar de ce ? — Are cerul exact ca in Italia. Mă uit la cer, de dimineaţă până seara, cu ceafa ankilozată de stăruință.
ACADEMIA DELA BAIA
E just, răsărituri, frumoase, superbe crepuscule voalate, senin pur… Dar e acelaş cer, pe care l-am văzut şi la Bucureşti, şi la Cluj… Poate însă că nu am eu ochiul format, ca să prind deosebirea. — Şi apoi, natura. Nu vedeţi dv. ce natură splendidă avem noi aci ? E adevărat. Peisaje minunate. Dar eu am mai văzut peisaje frumoase, şi în alte părţi… — Şi apoi, avem şi o Academie de pictură! — O Academie de pictură la… Baia ?… — Desigur. Nici nu putea să fie decât la noi, la Baia. Şi-mi dă adresa Academiei. Academia… o junglă. În adevăr, pătrunzi mai întâi într’o grădină întinsă, într’un parc cu o vegetaţie luxuriantă, nebunesc de stufoasă, care ascunde în frunziş masiv şi liane groase ca nişte şerpi, clădirile. Se văd, mai ales geamurile atelierelor, careuri vaste. Pe sub copaci, ca printr’o boltă de verdeaţă, pătrundem într’un spaţiu mai deschis, unde pe bănci, stau câţiva tineri artişti şi artiste, în, halate albe de lucru. Mai încolo, tolănit pe iarbă, se odihneşte modelul, un om negricios, cu pomeţii proeminenţi, mustăţi aduse în jos, cap de expresie. E în pauză. În atelier, gol până la brâu, e fixat de zece fețe şi şapte efebi. Sunt condus la d. prezident al şcoalei de pictură, Andrei Mikola, artist pictor.
PICTORI DE PE TOT GLOBUL
De la d-sa am aflat că această şcoală din Baia Mare exista şi pe vremea ungurilor. Academia locală de pictură a determinat chiar în arta ungară o „şcoală“ aşa cum — păstrăm proporţiile, — a existat în arta italiană o „şcoală florentină“, una „veneţiană“… Guvernele române au subvenţionat şi ele câtva timp această Academie, la care au trimis pentru practica în aer liber, elevi de la şcolile de Belle Arte din Bucureşti şi Iaşi. Veneau astfel, în fiecare an, câte 40-45 elevi români. În afară de aceştia veneau foarte mulţi artişti din străinătate, din Ungaria şi celelalte ţări vecine, din Germania, Anglia, şi chiar din alte continente, deoarece veniseră într’un rând chiar indieni şi australieni ! După cum vedem, faima Academiei de pictură dela Baia Mare se răspândise pe tot globul, prin lucrările de mare valoare artistică ale grupului de artişti unguri, admirabili plain-air-işti cari îşi făceau odinioară practica aci. Tradiţia aceasta s’a păstrat, şi aceasta explică invazia actuală de pictori în Baia Mare. Ei sunt atraşi aci de vegetaţie extraordinar de bogată, crescută pe un teren vulcanic, cu accidentaţiile cele mai originale (în care se văd conurile vulcanice ale dealurilor), de vigoarea arborilor, ale căror coroane se ridică intr’un aer umed şi pur. Vântul de nord nu bate pe aici. Peisajele au un colorit cât se poate de viu, iar cerul are luminozitatea cerului italic. Nuanţele de verde sunt puternice, asfinţitul pune culorile cele mai impresionante pe aceste peisaje.
O POPULAŢIE ARTISTICĂ
Academia de pictură dela Baia Mare s’a desvoltat sub auspiciile unei societăţi şi e condusă, pe rând, un an de d. Crişan,alt an de d. Mikola. Oraşul i-a pus la dispoziţie edificiile şi parcul, precum şi încălzitul. Din nefericire, statul i-a tăiat subvenţia şi clădirile se năruesc, tavanul cade, iar numărul elevilor descreşte tot mai mult, învăţământul se predă gratuit; el este in special o practică pentru plain-air. De obicei, elevii cei mai talentaţi sunt şi cei mai săraci; de aceia, nu li se poate lua o taxă mai mare de 250 lei. E regretabil că s’au găsit fonduri pentru crearea unei şcoli de Bele Arte la Cluj, iar pentru susţinerea acestei academii existente,, nu s’a mai găsit nici bruma de de subvenții ce i se acordau.
E interesant de asemeni de notat, că această academie a răspândit asupra locuitorilor o influenţă puternică, în sensul că le-a făcut educaţia artistică de azi, faptul că nu există casă fără zeci de tablouri, cu gust alese, că nu există magazin în oraş, de mărunţişuri, coloniale şi chiar cofetării, care să nu vândă tablouri. Faptul că restaurantele şi hotelurile sunt uneori transformate în adevărate galerii de pictură, se mai explică şi prin lipsa de mijloace a unora dintre artiştii-boemi veniţi să se perfecţioneze la Baia Mare, şi cari, neavând la urmă cu ce să-şi plătească odaia şi hrana, au plătit hotelierului sau la restaurant cu tablouri. Arta la Baia Mare e o monedă care încă mai circulă.
DAN
Lasa un raspuns