CFR Călători a retras din noul mers al trenurilor 2024-2025, ruta Salva – Vișeu de Jos – Sighetu Marmației, din cauza stării accentuate de degradare a infrastructurii feroviare din zonă. Noul mers al trenurilor intră în vigoare din 14 decembrie.
Secția de circulație Salva-Vișeu de Jos – Sighetu Marmației se întinde pe 140 km. Aceasta prezintă o complexitate deosebită cu traseu montan cu poduri și podețe feroviare, viaducte și tuneluri cu o pantă caracteristică maximă de 20,5 mm/m între staţiile Dealu Ştefăniţei – Fiad Hm pe o distanţă de 12,5 Km pe pantă în creștere continuă în altitudine. Din cauza dificultății și complexității traseului, doar locomotivele diesel electrice de 2100 CP dispun de carateristicile tehnice necesare pentru operarea în condiții optime de circulație și de regularitate pe această secție. În condiţiile în care se menţine interdicţia administratorului de infrastructură de a opera pe această secţie cu locomotive diesel electrice de 2100 CP, CFR Călători este în imposibilitatea de a asigura circulația trenurilor de călători.
În anul 1872 a fost pusă în funcțiune calea ferată Satu Mare–Sighetu Marmației. Astfel, Depresiunea Maramureșului a fost conectată, prin valea râului Tisa, la rețeaua de cale ferată. La acel moment, întreaga regiune era parte componentă a Regatului Ungariei din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Construirea liniilor ferate Sighetu Marmației-Ivano-Frankivsk (1895) și Valea Vișeului–Borșa (1913) a dus la dezvoltarea și a altor zone din Maramureș. La sfârșitul primului război mondial Austro-Ungaria s-a destrămat. Prin Tratatul de la Trianon încheiat la sfârșitul Primului Război Mondial, Comitatul Maramureș a fost divizat între România și Cehoslovacia; partea de sud a devenit parte componentă a României, în timp ce partea de nord a ajuns pe teritoriul Cehoslovaciei.
Frontiera a fost astfel trasată, încât calea ferată Satu Mare–Sighetu Marmației s-a aflat în întregime pe teritoriul României. Ca urmare a stabilirii acestor noi granițe, căile ferate din partea românească a Maramureșului nu au mai avut nicio legătură cu restul rețelei feroviare a României. În perioada interbelică, Guvernul României a adoptat măsura construirii unei căi ferate care să lege nordul Transilvaniei de Maramureș, dar acesta nu a putut fi dus la capăt. La sfârșitul anilor ’30 ai secolului XX s-a început construirea unei linii, pe valea râului Sălăuța, din localitatea Salva de pe calea ferată Beclean pe Someș–Rodna Veche prin Pasul Șetref către Vișeu de Jos. În 1939 a fost pus în funcțiune un tronson lung de 15 km de la Salva la Telciu.
Continuarea căii ferate necesita construirea mai multor poduri și tuneluri, astfel încât s-a realizat inițial o singură cale ferată cu ecartament îngust, care pleca de la Telciu și se conecta cu Calea ferată Valea Vișeului-Borșa, în apropierea localității Moisei. Aceasta a fost deschisă în 1940.
Ca urmare a celor două dictate de la Viena din 1939/1940, nordul Transilvaniei și întregul Maramureș (adică atât partea română, cât și cea cehoslovacă) au fost cedate Ungariei, iar legătura între Salva și Vișeu de Jos și-a pierdut sensul.
După cel de-al doilea război mondial, Maramureșul a fost divizat din nou la Conferința de Pace de la Paris (1947); partea de sud a revenit din nou României, în timp ce partea de nord a fost cedată nu Cehoslovaciei, ci Uniunii Sovietice. Astfel, proiectul interbelic care prevedea construirea unei legături feroviare între nordul Transilvaniei și Maramureș a căpătat iarăși importanță pentru România. În anii 1948 și 1949 a fost finalizat tronsonul lipsă între Telciu și Vișeu de Jos. A fost necesară construirea mai multor viaducte și a cinci tuneluri, dintre care tunelul de sub Pasul Șetref între Munții Țibleș și Munții Rodnei era cel mai lung cu cei 2.388 m ai săi. Ceremonia de deschidere a avut loc pe 28 decembrie 1949 în localitatea Dealul Ștefăniței.
Demarat pe 1 aprilie 1948, șantierul Salva-Vișeu a durat aproximativ un an și jumătate și a fost inaugurat pe 28 decembrie 1949.
Lasa un raspuns