După câteva bătăi timide în uşă ne-a deschis o doamnă mărunţică pentru care bucuria de a vedea pe cineva în pragul uşii a fost uriaşă. Astfel am întâlnit-o pe cea pentru care ne dorim să fim de acum încolo nepoţi, bătrânica cea cu sufletul mare şi ochii împăienjeniţi de lacrimi.. Într-o locuinţă modestă, unde fotografiile celor dragi, care au apus prea devreme, sunt la loc de cinste, îşi duce veacul cu seninătate şi credinţă în Dumnezeu, Antonia Levay, în vârstă de 92 de ani, pentru care nişte nepoţi ar fi cel mai de preţ cadou de Crăciun.
Păi… m-am născut în 1922, în Şieul din Maramureş.
După 92 de ani de la naşterea sa, doamna Antonia îşi aminteşte cu multă nostalgie de acei ani în care îi avea alături pe cei dragi. Tatăl, preot, o adevărata icoană în viaţa bătrânei, a slujit mulţi ani în lăcaşul care avea să rămână pentru totdeauna o amintire dragă pentru ea, Biserica Albă.
Şi am venit în Biserica Albă în 1931.În Biserica Albă am fost până în 1946, când ne-am refugiat pentru că au venit ruşii.
Bunul mersul al lucrurilor a fost zguduit într-o seară, când întreaga familie a fost nevoită să se refugieze, şi de atunci… nimic nu a mai fost la fel.
Eu îţi spun dacă a venit primarul şi i-a spus tatălui meu: Domnule protopop, dacă nu vreţi să fiţi deportaţi în Siberia, vă luaţi familia şi plecaţi. Nu pe pod, ci prin Tisa cu câte aveţi pe dumneavoastră, cu acelea treceţi si plecaţi.
Au urmat multe schimbări drastice, multe piedici puse de viaţă în calea fericirii familiei… însă chiar şi astăzi bătrânica îşi aminteşte cu foarte mult drag de acele sărbători de iarnă alături de cei dragi petrecute în Biserica Albă, singurul lăcaş care a găzduit fericirea bătrânei alături de fraţi şi părinţi.
Craciunul era…că şi acuma când mă gândesc retrăiesc.Începeau copiii de 5 ani cam aşa, veneau la colindă cu trăistucă şi cu căciuloaie ca şi “uite mă căciula mare ca o zi de post, au sub dânsa şapte sate adăpost”. copilaşii începeau de pe la vreo două cei mici, iar pe la şase cei mari de pînă la 12-13 ani iar de pe la orele 22-23 începeuau fetele şi feciorii să colinde.Parcă şi acuma îi aud…făceau atunci Viflaimul…era atîta de frumos şi cînd bătea clopotul la miezul nopţii în seara de Crăciun.
Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, bătrânica retrăieşte acele vremuri şi acel Crăciun de neuitat petrecut alături de familie, rămas astăzi doar o amintire.
Parcă şi acuma văd ultima seară de Crăciun… era aşa o zăpadă mare, o lună splendidă şi apoi noi prinşi de braţ ne duceam să colindăm. Şi acuma văd şi aşa de bine parcă simt şi aerul, cum miroasea atunci.
Cu emoţie, doamna Antonia ne-a dezvăluit farmecul acelor vremuri dar tristeţea o năpădeşte iar… întrucât perioada sărbătorilor de iarnă pentru bătrânica de 92 de ani, este una foarte tristă.
Cum ţi-am spus nu am nevoie şi nu îmi trebuie nimic material, doar asta căldură sufletească, îmi trebuie de la cineva, asta îmi trebuie mie. Sărbătorile sunt pentru mine foarte triste, că atunci retrăiesc mai tare trecutul.
De ani de zile, într-o singurătate apăsătoare, bătrânica se alină doar cu amintirile pe care mereu le ţine aproape de suflet.
Singură, singură sunt de 10 ani.
Te obişnuieşti…dar ai momente când te depăşeşte singurătatea. Singurătatea aşa efect are asupra ta că de multe ori stau să mă gândesc că oare eu sunt asta sau nu sunt eu. Singurătatea este foarte greu de îndurat.
Într-o locuinţă modestă, singurele prietene ale doamnei Antonia rămân rugăciunile şi credinţa.
Păi nu ştiu …dacă n-aş fi crezut, aşa cum am crezut mereu şi cred….cred că n-aş fi rezistat.
Cu o credinţă de nestrămutat, bătrânica suferă în tăcere pentru că în urma unei căzături nu se mai poate deplasa iar drumurile până la biserică şi timpul petrecut în lăcaşul de cult îi lipsesc enorm.
Dar eu în fiecare zi mă duceam la liturghie, că era liturghie dimineaţa şi după masa, iar asta umplea totul. Făceam şi mişcare, că erau vreo trei kilometri de mers până la biserică. Asta îmi lipseşte. Măcar la biserică dacă aş putea să merg.
În pragul sărbătorilor de iarnă, bătrânica nu-şi doreşte decât un Crăciun alături de nepoţi.
Şi în acest an suntem Nepoţi pentru bunicii singuri iar împreună putem crea mici bucurii şi pentru doamna Antonia.
Lasa un raspuns