MARAMUREŞ: Mai multe biserici din Maramureşul istoric sărbătoresc hramul Sfintei Paraschiva

Arhivă
530 0
de Admin
12 octombrie 201312 octombrie 2013
MARAMUREŞ: Mai multe biserici din Maramureşul istoric sărbătoresc hramul Sfintei Paraschiva

 Ziua de Luni ,  14 octombrie , ne pune în legătură cu o sărbătoare aleasă şi sfântă. Este ziua de pomenire şi prăznuire a Preacuvioasei Maicii noastre Paraschiva, ale cărei sfinte moaşte se păstrează în Catedrala mitropolitană din Iaşi.

Prea Cuvioasa Maica noastră Paraschiva a fost cunoscută poporului nostru înainte ca cinstitele ei moaşte să fie aduse la Iaşi. Multe biserici au acest hram. În Maramureşul istoric avem multe biserici din lemn, monumente istorice care au acest hram, astfel: în Botiza (1699), Poienile Izei ( 1637), Valea Stejarului (1630), Sat Şugatag(1642), Sârbi( 1532), Deseşti(1717), mai recente Moisei I (1840), Slătioara (1907  ), iar în hotarul localităţii Strâmtura se edifică biserică a schitului de aici cu acest hram.De asemenea şi la Sat Şugatag este edificată o biserică nouă cu hramul Cuvioasa Paraschiva. Faptul că în Maramureş avem multe biserici cu hramul Cuvioasa Paraschiva este o urmare firească a unităţii de credinţă şi neam, un argument de necontestat că în Maramureş pulsa o viaţă religioasă intensă şi ortodoxă

Cuvioasa Paraschiva a trăit în prima jumătate a secolului al XI- lea, fiind născută în localitatea Epivat( azi Boiados din Turcia), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Instambul),pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii ei erau de neam bun şi credincioşi, iubitori de cele sfinte. Se spune că pe când avea zece ani, a auzit citindu- se în biserica din satul natal cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos:” Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să- şi ia crucea sa şi să- Mi urmeze Mie”(Marcu, 8, 34). Aceste cuvinte au impresionat-o atât de mult, încât a început să-şi împartă hăinuţele sale săracilor, în pofida mustrărilor părinţilor ei. După câţiva ani a părăsit casa părintească şi s-a retras „în adâncul pustiei”, şi sub înrâurirea cuvintelor de învăţătură ale călugărilor şi călugăriţelor a ales viaţa duhovnicească într-o mănăstire din Heracleea Pontului. După cinci ani a vizitat Ţara Sfântă, Ierusalimul, şi apoi s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului, nevoindu- se cu postul şi rugăciunea.

A revenit  în localitatea de baştină, Epivat, acolo unde văzuse lumina zilei, fără să spună cine este şi de unde a venit. Aici a trăit încă puţină vreme ostenindu- se cu mult post şi adâncă rugăciune, iar după aceste zile, împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, a trecut la cele veşnice, fiind îngropată ca o străină, neştiind nimeni cine era. Într-un mod miraculos Dumnezeu a descoperit oamenilor cine era acea străină.  De aceea credincioşii de acolo au luat trupul sfintei şi l-au aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. S-au petrecut în acele zile multe minuni. Mulţi s-au vindecat în urma rugăciunilor făcute lângă cinstitele sale moaşte. Vestea despre acestea s-a răspândit în toată Peninsula Balcanică şi în Asia Mică, încât mulţi credincioşi greci, bulgari şi vlahi din acele locuri se îndreptau spre Epivat, ca să cinstească sfintele moaşte şi să-i ceară mijlocire către Iisus Hristos, către Dumnezeu. În prima jumătate a sec. al XIII-lea cinstitele ei moaşte au fost strămutate la Târnovo, după o sută de ani au fost duse la Belgrad, apoi la Constantinopol. După 120 de ani, în anul 1641, cu contribuţia evlaviosului domn Vasile Lupu al Moldovei, care a plătit toate datoriile Patriarhiei ecumenice către Poarta otomană, cinstitele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva au fost aduse pe pământ românesc, la minunata biserică a mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, din Iaşi ctitoria domnitorului, iar de la sfârşitul anului 1888 ele se găsesc în Catedrala mitropolitană din Iaşi.
Multe minuni s-au petrecut cu cei care cu credinţă şi evlavie pe parcursul a multor sute de ani s-au apropiat de cinstitele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva. Asemenea fapte miraculoase se întâmplă şi în zilele noastre cu cei care cu aleasă cinstire aleargă la ajutorul cuvioasei şi cer ca să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu. După învăţătura cea dreaptă şi sfântă a Bisericii noastre, sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor într- o măsură mai mare şi în viaţa cerească la care s- au dus. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă  Lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el locaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul:”Au nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt, Care este în voi?”( I Corinteni, 6, 19).
Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, aducându- le cu grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu- se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în Sfântul Antimis de pe altar, să se pună o părticică din Sfintele moaşte, ceea ce face până azi. Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sf. Policarp, episcopul acelei cetăţi (+ 166), spune:” Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le- am aşezat unde se cuvine: aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei muceniceşti, spre cinstirea biruinţei sale şi spre întărirea altor luptători”. Puterea minunată din moaşte se arată şi în faptul că nu putrezesc.
 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.