Cultură şi civilizaţie românească în Maramureş. Au apărut în volum lucrările Colocviilor de la Săliştea de Sus

Ideea de a organiza o Sesiune ştiinţifică undeva în mediul rural sau, mă rog, într-o localitate care a devenit oraş abia în urmă cu puţini ani – şi a devenit oraş  doar mai mult din punctul de vedere al Administraţiei publice – ideea, zic, ar putea fi privită cu îndreptăţită mefienţă. Dar când este vorba de localitatea Săliştea de Sus din Maramureş, parcă lucrurile se schimbă, sau ar trebui să se schimbe întrucâtva în optica noastră. De ce ? Pentru că Săliştea, comună rurală fiind, a avut o dimensiune profund urbană mai demult, mult înainte de a fi proclamată oraş pe hârtie, aptitudine urbană manifestată prin atitudinea  oamenilor simpli din  sat faţă de ideea de şcoală, de cultură şi mai ales faţă de ideea de a învăţa carte pentru a ajunge cineva mare  şi undeva sus.
Perioada postbelică a debutat şi în satul maramureşean, ca peste tot, cu rusificarea instituţională şi mentală, prin naţionalizarea mijloacelor de muncă şi prin colectivizarea agriculturii. Intelectualii de neam bun, ridicaţi din mijlocul satului, au fost reprimaţi inclusiv postmortem şi amintirea lor  ştearsă discret din memoria colectivă. Ţăranul nostru din zona muntoasă, mai religios, mai neamestecat cu alogenii şi mai păstrător de tradiţie (vorba lui G. Călinescu), atunci când i s-a luat pământul, a simţit mai mult inconştient că este smuls din rădăcini. A suferit puternic o vreme, dar mai apoi s-a vindecat repede. Legătura cu trecutul s-a subţiat  simţitor, oamenii şi-au părăsit vitele şi gospodăriile de pe dealuri şi s-au angajat la şantierul căii ferate şi mai apoi la exploatările miniere. Ori au migrat periodic la munci agricole sezoniere, la Banat. Gara din Sălişte arăta pe atunci ca un centru de deportare voluntară pentru tot cursul superior al Izei. Copil fiind, îi vedeam seara tăcând melancolic sau horind de jale, în aşteptarea trenului care trebuia să-i ducă  «în lume».  Au abandonat portul naţional şi au adoptat cizmele de cauciuc şi salopeta, pe care, când era nouă, o purtau chiar şi peste pieptarul înflorit. Au muncit pentru salariu la stat, iar salariul l-au cheltuit, din instinct, în cea mai mare parte dându-şi copiii la şcoli. Astfel, o nefericire istorică a fost transformată rapid într-o virtute cu consecinţe nu mai puţin istorice. Aceşti oameni, într-o singură generaţie, de la începuturile colectivizării şi până la revolta împotriva dictaturii comuniste, au mijlocit saltul uriaş de la feudalism la postmodernism.
Nu toate satele maramureşene au evoluat la fel. Unele, îndeosebi cele mai izolate, şi-au păstrat elemente din filonul arhaic până mult mai târziu. Altele şi-au mai pierdut pe parcurs câte ceva din statutul de vatră de cultură. Interbelic, Ieudul de exemplu a fost satul maramureşean cu cea mai adâncă tradiţie culturală, cu cei mai mulţi intelectuali, preoţi şi învăţători. Dar postbelic, când a început să conteze şi intelectualitatea tehnică, fără şantier de cale ferată în apropiere şi fără un volum mare de salarii care să intre în sat, Ieudul a pierdut întâietatea şi a rămas mai mult cu CAP-ul. Săcelul, deşi în proximitatea căii ferate, în mod paradoxal a avut de suferit  tocmai pentru aici nu s-a făcu colectiv. Aici cei mai mulţi oameni au ţinut cu sfinţenie la pământ, iar pe copii nu i-au lăsat să urmeze şcoli, pe fete le-au măritat de tinere, iar pe băieţi i-au învăţat de foarte tineri, în mod metodic, tot ciclul de munci agricole. In acest fel i-au legat nu doar de tradiţie ci şi de agricultura de subzistenţă şi i-au privat de un viitor mai bun, în perspectiva modernizării.
In context, Săliştea face o figură aparte. A mers în sensul susţinerii copiilor la şcoli, un sens pe care eu îl consider aici unul al urbanizării prin învăţământ superior şi cultură, în aşa fel încât, undeva prin anii ’70, acest sat avea un număr mai mare de studenţi decât cele două oraşe din apropiere, Vişeul şi Borşa, luate împreună. Apoi, acest sat mai avea şi o anume tradiţie a bunelor întâlniri culturale, de prim rang, intermediate prin personalitatea fascinantă a regretatului poet Ion Iuga. Datorită lui Ion Iuga, Săliştea a fost vizitată de creatori precum: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mihai Olos – şi lista ar putea continua.   
O «acţiune culturală»  într-un sat înseamnă, de regulă, o întrunire a unor notabilităţi, pronunţarea unor scurte discursuri anoste, un public amestecat şi care în mod obişnuit are alte probleme, apoi un spectacol folcloric lung şi artificial, cu piese cântate fără a fi trăite, urmat de discotecă cu muzică proastă, dar într-o atmosferă deosebit de naturală.  
Iată însă că se poate şi altceva. Prin strădania unor oameni de toată isprava – primar ec. Ştefan Iuga, director Casa de Cultură prof. Simion Iuga, director Şcoala «Mihai Eminescu» prof. Dumitru Chiş, bibliotecar Ileana Pop şi, de bună seamă şi alţii – aici s-au organizat Colocviile de cultură şi civilizaţie maramureşeană, în două ediţii succesive, în vara anilor 2009 şi 2010. Este meritul organizatorilor locali, dar şi al unor personalităţi din afară, care au încurajat şi girat ideea, la loc de frunte situându-se din acest punct de vedere dl. academician Valentin I. Vlad, vicepreşedinte al Academiei Române. Au participat la aceste Colocvii cadre didactice universitare din diferite oraşe din ţară,  personalităţi culturale sau din domeniul tehnicii, creatori de literatură din tot Maramureşul,  legaţi sufleteşte sau, unii nu doar sufleteşte ci şi prin naştere, de Sălişte ca spaţiu etnosofic originar.
Colocviile de cultură şi civilizaţie maramureşeană de la Săliştea de Sus sunt o demonstraţie că se pot realiza acte de cultură ştiinţifică de înaltă performanţă şi într-un spaţiu aparent sortit exclusiv minoratului cultural.