„Cartelarea” politicii. Rețeta românească

A devenit comună în spațiul dezbaterilor autohtone ideea că partidelepolitice românești s-au îndepărtat de grupurile sociale pe care ar fi trebuit să le reprezinte și că legătura dintre ele și societatea civilă este din ce în ce mai slabă, în detrimentul conexiunii partidelor cu statul. Ei bine, fenomenul în sine nu este nici nou, nici specific României. În realitate, spre această stare de faptpare a tinde evoluția partidelor în toate sistemele democratice avansate, chiar dacă în grade diferite. Nu mai suntem în epoca partidelor de masă,care se bazau pe ampla mobilizare a unor categorii sociale și nici a partidelor de tip chatch – all. Teoriile politice mai noi vorbesc despre fenomenul de „cartelare” sau „cartelizare” a sistemului de partide. Cu câteva elemente caracteristice: dependența din ce în ce mai mare a partidelor de structurile statului și aparatul de stat, folosirea resurselor instituționale, în sensul accesului la subvenții extinse de la buget pentru funcționarea partidelor și impunerea unui mecanism de autoconservare aformațiunilor relevante pe scena politică, ceea ce face dificilă ridicarea unor noi forțe din societate.
E de văzut cum această grilă de analiză relativ nouă și la modă în știința politică modernă se aplică în România sau în județul Maramureș. Pentru că, în mod clar, și în cazul acestui fenomen există o „rețetă românească”, la care au contribuit toate guvernările, într-o măsură mai mare sau mai mică și care a fost desăvârșită de partidul aflat astăzi la putere.Ingredientele au fost schimbate și în locul unui fenomen similar celui din alte țări democratice, avem și noi un tip de „cartelare”, dar una a clientelismului și complicității, pe două nivele: național și local.
Dacă în înțelegerea occidentală dependența partidelor de resursele statului se referă la primirea de subvenții oficiale de la buget, în „rețeta românească”servirea din bani publici a clienților politici, care apoi cotizează la partid, a devenit cea mai bună sursă de finanțare. Mecanismul de tip „cartel” a presupus nu doar perpetuarea acestei practici și rafinarea ei în timp, ci și un tip de complicitate. Cam toți actorii politici au fost dispuși, la un moment dat, să închidă ochii, în speranța că atunci când vor fi la putere vor face la fel. Același lucru s-a petrecut și cu suprapunerea între activul de partid și aparatul de stat, prin politizarea administrației, de la directorii și funcționarii din ministere, până la portarii de la grădinițe și școli.
De pildă, ar putea fi interpretată informația furnizată în această săptămână presei, informație potrivit căreia guvernul ar fi dispus să aloce cam vreo 100.000 euro de colegiu de parlamentar aflat la putere pentru un vot în favoarea legii bugetului de stat. Și că ar fi și unii prin opoziție supărați că acest mecanism de distribuție nu li se aplică și lor și dornici să se mulțumească chiar și cu o sumă mai mică, de pildă 75.000. Că doar aceste lucruri s-au mai întâmplat și sub alte guvernări. E o formă de corupție? Aleșii ar spune că nu, chiar dacă împărțirea banului public în mod mecanic, pentru a da satisfacție fiecărui colegiu, nu are nimic de-a face cu o anumită prioritizare a investițiilor în funcție de nevoi.
Știu niște băieți dornici să afle alocarea de sume din fondul de rezervă al guverului către primării înainte de publicarea în Monitorul Oficial. Apoi se pune mâna pe telefon, se sună primarii cărora li se spune „vezi, te-am rezolvat, vei primi X miliarde”. Unii se mulțumesc cu ideea că pot spune primarilor că”au adus bani pentru colegiu”. Cei mai „șmecheri” merg mai departe, cerând și cotă parte: „vezi ce faci cu banii ăia pe care i-am rezolvat, că am și eu un prieten cu firmă, poate îi dai lui lucrarea.” Și așa lucrurile se învârtesc „cartelat”, indiferent de culoare politică.
Când e vorba de interese locale, „cartelarea”are forme și mai solide. În spatele aparentelor adversități, se duc negocieri de culise din care să fie toată lumea mulțumită. Falia dintre putere și opoziție se atenuează de multe ori atunci când a fost vorba de interese financiare comune și de trocuri locale. Aceste practici s-au răspândit atât de mult, încă au devenit parte din funcționarea sistemului și nu mai miră pe nimeni.
Am început de la teoria politică a „cartelării” și am putea sfârși cu exemple maramureșene. Chiar inuagura un concurs. De pildă, cum se aplică fenomenul „cartelării” la împărțirea bugetului Consiliului Județean. Mai știți și alte exemple? Concursul este deschis…