Bilanțul anului 2011 – perspectiva asupra puterii

2011 nu a fost un an deloc liniștit. Pentru nimeni. Nici pentru actuala putere, nici pentru opoziție și cu atât mai puțin pentru societatea românească în ansamblu. O privire retrospectivă asupra celor mai importante evenimente și evoluții din anul ce tocmai se încheie ne dezvăluie un tablou extrem de complex, care poate fi analizat din unghiuri diferite. Așa că o să începem cu bilanțul puterii, urmărind care a fost strategia și focusul acesteia și cu ce rezultate.
În primul rând, chiar dacă a reușit păstrarea status-quo-ului, respectiv menținerea coaliției de guvernare și a majorității parlamentare, puterea actuală și-a continuat declinul și se află la cea mai scăzută cotă de încredere din ultimii 20 de ani, în timp ce PD se zbate în jurul pragului de 20%. Dacă la finele anului 2010, acest procent nu însemna un eșec electoral previzibil, ci lăsa deschisă competiția, odată cu formarea USL, ca alianță a opoziției unite, PD-ul s-a văzut condamnat la pierderea alegerilor și obligat, totodată, la o regândire a strategiei. Prin urmare, 2011 s-a transformat într-o căutare asiduă de soluții și artificii dintre cele mai neobișnuite – de natură politică, administrativă și legislativă – capabile să diminueze pierderile electorale ale PD.
În al doilea rând, unul dintre paradoxurile anului 2011, legat de primul aspect, este acela că agenda puterii, impusă și în plan mediatic, a avut prea puțin de-a face cu cel mai important și sensibil subiect: criza economică.Sub presiunea competiției interne, partidul lui Emil Boc și-a focusat aproape toată acțiunea politică și strategia mediatică pe proiecte cu țintă electorală.Așa se face că în anul de grație 2011, când întreaga Europă (și România mai ales) a traversat o criză economică fără precedent, guvernul de la București a fost preocupat de orice altceva decât de măsuri care să aducă relansarea economiei. În timp ce guvernele din Italia și Grecia demisionau, iar cele din Franța și Germania căutau soluții de ieșire din criză, Traian Băsescu și Emil Boc vorbeau despre reorganizarea administrativ-teritorială, despre comasarea alegerilor sau modificarea Constituției. Chiar și atunci când au avut loc, discuțiile pe teme economice au fost cumva colaterale. Strategia de a direcționa dezbaterea spre subiecte convenabile și de a distrage atenția de la marile probleme ale societății a funcționat pentru putere în mare parte. Dintre proiectele mult discutate, testul negocierii din interiorul coaliției l-a trecut doar comasarea alegerilor, adoptată pe ultima sută de metri prin angajarea răspunderii.
În al treilea rând, puterea a dovedit o uluitoare rezistență la schimbare, preferând să plătească toate costurile continuării cu niște personaje erodate și dezagreate decât să facă ajustări interne, care implicau un grad mai mare sau mai mic de incertitudine. Un an întreg zvonurile despre înlocuirea premierului sau despre remanieri nu au contenit. Însă cu excepția înființării ministerului fondurilor europene condus de Leonard Orban și a schimbărilor succesive de la muncă (Nelu Botiș – Sebastian Lăzăroiu –Sulfina Barbu) în structura cabinetului nu s-a petrecut nimic notabil. Ba, mai mult decât atât, Emil Boc a fost reconfirmat, cu „binecuvântarea” lui Traian Băsescu, și în funcția de președinte al PD.
În fine, dacă puterea a reușit ceva în anul 2011, acest lucru este degradarea fără precedent a relațiilor sociale, împreună cu depășirea oricăror limite în ceea ce înseamnă funcționarea instituțiilor democratice și statul de drept în România. Moștenirea pe care Traian Băsescu și Emil Boc o lasă românilor în 2011 nu este dată nici de miile de locuri de muncă pierdute, nici de miile de firme închise, nici de plecarea Nokia, nici de mult discutatul deficit bugetar, nici măcar de datoriile împovărătoare pe care le vom plăti ani buni de acum înainte. Deși toate acestea sunt reale și contează. Adevărata moștenire pe care puterea ne-o lasă în 2011 este regresul democratic, încă neconștientizat pe deplin. Și cum autoritarismul merge în paralel cu un anumit climat social, cealaltă moștenire pe care puterea ne-o lasă este o societate care oscilează între resemnare și cinism, pur și simplu pentru că nu-și poate vedea viitorul.