RECORDURI: Mimul din adâncul apelor

Mai multe specii de caracatiță au fost observate în natură imitând alte specii de animale, prin schimbarea culorii, dar, fără îndoială, cea mai impresionantă caracatiță imitatoare este Thaumoctopus mimicus, având un comportament unic, potrivit http://www.guinnessworldrecords.com/.
Thaumoctopus mimicus a fost descoperită abia pe la mijlocul anilor ’90, cu toate că are o distribuție extrem de largă fiind observată în largul Indoneziei, Noii Guinee, Filipinelor, Maleziei, dar și în alte zone indo-pacifice, precum Marea Roșie.
Această specie marină nu doar că are abilitatea de a-și schimba culoarea pentru a se confunda cu mediul său, dar mai ales se poate transforma astfel încât să capete înfățișarea unor animale periculoase sau necomestibile, pentru a scăpa de prădătorii săi. Potrivit studiilor, această specie extraordinară poate imita cu succes o multitudine de creaturi ale oceanelor, precum: șerpi de mare, sepii, meduze, anemone, castraveți de mare, anghile, crabul fantomă, crevetele cu mantie etc.
Dintre acestea, cea mai spectaculoasă deghizare este aceea în care caracatița ia forma șarpelui de mare. Caracatița mim se îngroapă în nisip lăsând la suprafață doar două tentacule, pe care le ondulează sinuos.
Thaumoctopus mimicus are o lungime de 60 cm și o culoare maro cu dungi albe, potrivit http://marinebio.org/.
Toate speciile de caracatiță sunt extrem de inteligente și au abilitatea de a-și schimba culoarea și textura pielii, camuflându-se, pentru a scăpa de prădători, însă până la momentul descoperirii acestei noi specii abilitatea de a imita atât de bine o altă creatură nu fusese niciodată observată, se arată pe același site.
Modificarea totală și aproape instantanee a culorii se realizează datorită existenței în dermă a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori. Acestea sunt înconjurate de fibre musculare, așezate radial, a căror contracție dilată celula și astfel densitatea granulelor de pigment se micșorează. Celula revine la starea ei inițială prin contracția sacului pigmentar. Cromatoforii sunt așezați pe mai multe straturi, iar pigmenții lor au culori diverse — galben, portocaliu, roșu, castaniu sau negru, cantitatea acestora depinzând de vârsta animalului, se arată pe site-ul www.crap.ro. Mai există și alte mecanisme care asigură schimbarea culorii, de pildă celule care refractă lumina (iridiofori) sau care o dispersează (leucofori), și apar ca pete albe.
Interacțiunea tuturor acestor elemente realizează varietatea desenelor din pielea cefalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci și de postura animalelor. Corpul lor se poate acoperi cu pete deschise sau întunecate și cu asperități ce imită structura stâncilor, iar brațele se ridică și se răsucesc într-un anumit ritm.
La exemplarele foarte tinere, numărul cromatoforilor este redus, numai vreo 65, dar crește rapid, iar când acestea ating vârsta de un an, numărul lor este de circa 2 milioane.
Caracatițele sunt moluște marine evoluate, mobile și active, lipsite de cochilie externă (există doar o pereche de baghete cartilaginoase interne, situate dorsal), aparținând clasei Cefalopodelor (”kephale” — cap și ”podos” — picior). Capul este unit direct cu corpul, iar gura, prevăzută cu două fălci cornoase (așa-numitul ”cioc de papagal") este înconjurată de brațe sau tentacule. Acestea au rezultat din transformarea piciorului de la moluștele de tipul scoicilor sau melcilor și sunt în număr de opt la caracatițe, formând ordinul Octopoda. Rudele caracatițelor, sepiile și calmarii (ordinul Decapoda) au zece brațe, dintre care două sunt mai lungi și prevăzute cu ventuze doar la capătul mai lat (brațe apucătoare sau prehensile).