Tot mai puţini români sunt dispuşi să aibă grijă, acasă, de bătrânii aflaţi în nevoie. În timp ce mulți concetățeni pleacă în străinătate ca să îngrijească bătrânii altora pe bani serioşi, vârstnicii din ţară ajung, în cel mai bun caz, în azile private. Și pe mulţi dintre ei o boală precum Alzheimer-ul îi face să uite – poate din fericire – că sunt părinţii cuiva.
Luminiţa Capră a plecat în străinătate acum 16 ani. Acolo a învăţat să îngrijească bătrâni. În 2014 s-a întors ca să pună pe picioare propria afacere. La azilul ei, zece femei au parte de o bătrâneţe lipsită de griji. Cea mai în vârstă pacientă are 92 de ani.
„Când nu avem personal şi nu putem pleca acasă la noi, la bloc, rămânem aici să avem grijă de paciente, în special la tura de noapte”, spune Luminița, alături de fiica ei.
Pentru singura infirmieră de la azil, munca nu se termină niciodată. De patru ani Luminiţa caută încă cinci îngrijitoare. Lumea sună, însă discuţiile se opresc la partea de interviu.
„În primul moment, lumea este încântată, dar după aceea nu ştiu dacă mai sună 2-3 şi zic da, doamnă, dar dacă iese în Italia o bătrână cu 1.000 de euro?!”, povestește Luminița Capră.
Citește continuarea aici.
Lasa un raspuns