Lustraţii selective & chestii & socoteli

Două lucruri sunt infinite, Universul şi prostia omenească – spunea Einstein – numai că despre Univers nu sunt absolut sigur.
Despre prostia metodică din politica românească însă poate fi sigur oricine. Legea Lustraţiei, în idee punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara din 1990, care spunea că foştii activişti PCR şi foştii securişti ar trebui să se abţină de la a intra în politică timp de 5 ani, a fost în sfârşit adoptată acuma, 28 februarie Anno Domini 2012. Tardiv – ar fi prea puţin şi prea blând spus. Dacă ar fi fost adoptată atunci la timpul ei, adică în 1990, termenul calendaristic de abţinere ar fi fost expirat în 1995 şi poate că ar fi produs ceva efecte. Dar aşa, acuma bieţii foşti activişti şi securişti, încărcaţi şi după ’90 cu povara funcţiilor şi fondurilor publice sunt, mulţi dintre ei, de ceva vreme oale şi ulcele, oamenii şi-au făcut toate mandatele şi mendrele pe spinarea prostitului popor, apoi au ieşit din politică aşa cum i-a învăţat Ion Iliescu, adică în linişte şi cu picioarele înainte, fără să atragă atenţia asupra lor şi fără să mai dea seamă nimănui despre ce şi cum, şi au trecut, ca toţi ateii de treabă, nu la Judecata de Apoi ci în memoria tovarăşilor lor. In sfârşit, a venit rândul la cârmă sus de tot foştilor activişti foarte tineri, care în 1989 nu au mai apucat PCR-ul şi Securitatea, ci numai UTC-ul şi mai apoi SRI-ul (eventual servicii străine), promiţătoarea generaţie a baby-spionilor de tipul Boc & Ungureanu & Cătălin Ali-Baba  şi care, normal, nu au mai fost lustraţi acuma, tocmai în ideea că lasă că le va veni şi lor rândul peste alţi 22 de ani.
România este ţara care a mai condamnat şi Comunismul – tot prea târziu, tot anacronic în sensul propriu al termenului, adică în 2006 în loc de 1990 şi, evident, tot degeaba. Condamnare cu cât mai zgomotoasă, cu atât mai dubioasă. Şi tot o condamnare selectivă. A fost condamat Comunismul, dar nu şi comuniştii, sau nu chiar toţi. Nu au fost condamnaţi comuniştii-securişti-informatori din anumite zone profesionale, din Marină de exemplu, sau măcar din anumite porturi, de la Anvers de exemplu. Au fost condamnaţi alde Leonte Răutu (Oigenstein), dar nu şi Leonid Tismineţki (Tismăneanu), normal, pentru că nu se putea ca dl Vladimir Tismăneanu, preşedintele Comisiei, să-l condamne chiar pe iubitul său părinte. Schizofrenia ideologică şi cauzală este totală. A fost condamnat fostul patriarh Teoctist, pentru „colaborare” cu statul comunist, dar nu şi foştii făuritori, printr-un lung şir de crime, ai statului comunist.
In Sfatul Ţării, ca într-o adevărată  fermă orwelliană, la o masă de prezidiu în formă de coteţ lustruit, lângă un cotoi cu zgardă stă cocoţată o infractoare vădită (vorba unui fost ministru de Interne), care numără voturi cu o vigilenţă de găină stresată. Pe o uşă laterală iese din scenă în mod discret, îmbrăcat în trench-coat cu gulerul ridicat, cu pălărie şi ochelari de soare, un fost securist bătrân şi hârbuit, pe care (i)lustratorii naţiunii se părea că l-au uitat uitat pur şi simplu în Teatru, în magazia prăfuită a obiectelor de decor. Da, e Mele însuşi, despre care lumea credea că a fost lăsat demult la vatră, când el de fapt tocmai a primit  ordin să se întoarcă la bază.