COMEMORARE: 61 de ani de la moartea lui George Enescu

COMEMORARE: 61 de ani de la moartea lui George Enescu

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier. În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.