A fost odată o vreme când noi, unii dintre maturii de acum, umblam, puști fiind, cu cheia agățată de gât. Agățată de gât cu sforicică, iar nu cu lănțuguri prețioase ca acum. Ne era cheia agățată de gât fiindcă părinții noștri erau ”la servici”, iar noi ajungeam mai degrabă, de la școală, decât ei acasă.
Înainte să ne apucăm de teme, mai ciupeam câte o joacă prin curtea blocului. Și chiar și când veneau părinții de pe la treburile lor, ne mai lăsau să zăbovim cumva în bucuria copilăriei. Poate ne mai muștruluiau uneori, dar nu ne răpeau, cel puțin unii dintre ei, acea bucurie a copilăriei despre care scriam puțintel înainte. Știau cumva că tot ne vom face temele, chiar dacă vom mai zăbovi nițel, într-ale noastre, copii fiind.
Era o vreme în care, dacă avea un puști dintre noi minge de fotbal, era un soi de ”rege” al curții dintre blocuri.
Jucam fotbal, când ne adunam mai mulți, în rest jucam ”ețer”, cum i se zicea, când eram prea puțini. Dar eram bucuroși, ca niște prunci cărora nu le mai pasă de nimic decât de faptul că pot să zâmbească, că ne simțeam în largul nostru. E drept, când mingea se proțăpea între niște tufișuri cu țepi se spărgea, că era din plastic, așa încât ”regele” se realegea a doua zi: cel care avea să vină cu o altă minge de fotbal de plastic.
În anii vechi mingea costa 16 lei, iar când o cumpărai trebuia, precum un copil profesionist într-ale jocului din curtea blocului, să o învârți cu simț de răspundere în aer, să n-aibă cumva rateuri din fabricație la rotunjimi.
Copii fiind mai jucam, în acele vremuri, ceva de genul ”obligate” adică un meci cu un portar chipurile neutru care trebuia să apere șuturi de la două echipe cu care n-avea de-a face, măcar teoretic. Poarta, adesea, era cadrul de bătut covoare. Sau distanța dintre doi copaci.
Mai era un joc numit ”castel”, cu niște pietre puse peste pietre. Dat cu o mingiucă în ele, după care fugit să pui pietrele la loc, să-l ”omori” pe cel din echipa adversă, o întreagă tevatură simpatică foc.
Când se epuizau jocurile clasice, dat fiind că plictiseala nu ține cont de vârstă, ne suiam în câte un cireș. Aveam, în vremurile de odinioară, cireși nealtoiți în fața blocului. Aveam, în schimb, și zurbagii de pe la balcon altoiți cu cireașa-n dungă care strigau: ”Băi, jos din cireș!”. Era îndeobște câte un cetățean ursuz de pe la bloc, trezit mereu cu fața la cearșaf, care striga ca nătărăul la copiii care se urcau în cireș de parcă era proprietatea lui.
Revenind la generația cu cheia de gât, dincolo de orice povești ea chiar mai are câte ceva de spus important în viața de zi cu zi. Tocmai fiindcă a trăit vremuri ingrate, dar a și știut să se bucure parcă din orice. Lucru care azi pare tot mai greu. (Horia Iancu)
Lasa un raspuns